De când mă știu poezistă, și asta de vreo trei ani jumătate, n-am putut să scriu în urma niciunui cenaclu ceva ca la carte ci mai curând ca și cum cartea mi-ar fi de pe urmă, vie, ca mine.
Astăzi mă gândeam cum voi lăsa semnul meu de trecere prin Virtualia lui decembrie 16 : zâmbind, versul se preschimbă-n poveste.
Astfel că mi-am selectat frumușel pozele, am triat cât am putut din ele, le-am dat dimensiunile corespunzătoare după care m-am oprit.
Ezit. Nu. Nu așa. Stau. Le privesc. Pe ele, fotografiile mele. Puține de data acesta, nu știu prea bine de ce. Poate pentru că ma fura zâmbetul și uitam de aparat. Poate pentru că mi s-au aburit ochii, vazându-l pe Andrei, copilul-cu-pietrele. Poate pentru că aveam emoții și nu îndrăzneam să ies în fața prea des, pentru un unghi mai bun de fotografiat. Nu știu prea bine, cert e că nu am foarte multe fotografii după Virtualia VII.

Le iau încă odată și le răsfoiesc. Una câte una…

Poveste
La început au fost Cărțile. Opt Cărți cu suflet. Poeții noștri cei de toate zilele. Știuți și neștiuți, văzuți și nevăzuți. Așa-mi place să cred: o carte cu poeme se scrie cu sufletul. S-au ținut în seara aceea de decembrie Poeții în palme. Deschiși. Rând pe rând: Geta Adam, Daniela Luca, Silvia Van, Camelia Petre, Maria Gold, Bogdan Groza, Aleksandar Stoicovici si Florian Silișteanu


Florian, vorbind despre cărțile Mariei, Getei și Aleksandar


Bogdan Groza și emoțiile cuvântului din tâmple


Alina Manole prezentând-o lumii pe Camelia Petre, toată o maree a sufletului


Liviu Apetroaie, prezentând cartea lui Florian Silișteanu


Alina, întâlnindu-se alb cu Daniela Luca


Maria, rostind cald despre versul Silviei Van

Sunt Poeți pe care i-am cunoscut mai întâi virtual, aici, pe agonia, prezentați acolo, la Iași, real. I-am simțit mai aproape. Vii. Vorbeau cărțile lor. Vorbeau în mâinile noastre, ale celor ce-am fost oaspeți în Casa Pogor.

Andrei-copilul-cu-pietrele
L-a găsit Alina, Dumnezeu știe cum. Mă întreabă Gabriela Petrache dacă-i știu povestea. I-o spun pe hol, într-o pauză de țigară. « E clar, asta-i Alina. Știi că m-a înnebunit cu pisicile găsite ». « Știu, și pe mine », îi răspund zâmbind.
Copil necăjit, aflasem povestea lui în mare. Nu eram însă pregătită pentru ce-a urmat. Întâlnirea cu el.
Pentru Andrei ar trebui să scriu un text separat. Pentru că povestea lui doare. Pentru că povestea lui impresionează. Pentru că e un mic omuleț mare. E în clasa a opta.
Pe drumul spre Casa Pogor m-a întrebat daca toți oamenii aceia nu se vor uita urât la el. Andrei e obișnuit să fie gonit de Poliție pentru că stă și pictează icoane pe pietre de râu, în Pasaj. Și le vinde mai apoi pe te-miri-ce. Andrei e învățat ca lumea să nu-l privească atunci când trece pe lângă el.
I-am răspuns că nimeni din cei de-acolo nu-l va privi astfel. Că și el e musafir, ca toți ceilalți.
M-a întrebat ce facem noi acolo. « Citim poezie, se cântă la chitară . Nu te teme, sunt oameni la fel ca mine, ai sa vezi »
Doar atât mai spun: că toți cei care-am fost în acea seară acolo l-am aplaudat la scenă deschisă.
«Cum de știi tu, Andrei, să vorbești atât de frumos?», întreabă Alina. «Cred că se poate vorbi așa dacă ai cultură generală», răspunde un băiat aproape-al-străzii.
Întârziase la întâlnirea de la prânz pentru că-l gonise Poliția din Pasaj.
Îl gonise Poliția…
În acea seară, am avut ca oaspete un reporter de la Jurnalul Național. Ne-a promis că în ediția de Crăciun a ziarului va apărea povestea acestui copil. Poate-l va ajuta. Sper asta.
Și Silișteanu a promis că o va face, printr-un mare om al Bisericii. Sper și asta.

Andrei, vorbindu-ne.

Zâmbetul lui Moș Crăciun
Ieșeam când și când pe hol în căutarea unui personaj. Fumam, un pic agitată. Unde să-l gasesc. Unde. În cine.
Și, brusc, mi-a venit ideea. Salvatoare. Inspirată.
Andu.
«Andu, nu vrei să fii Moș Crăciun în seara asta?», «Ce-am de făcut?», «Eh, nimic deosebit : ții poeții pe genunchii tăi, îi asculți, apoi le oferi darul»
Probabil că a vazut doar fetele frumoase din sală și uitase de noi, aștia mai bătrâni, de vreme ce a acceptat ușor, cu zâmbetul pe buze.
Însă mai tare zâmbeam eu, pe dinăuntrul meu. Ecce Moșul!

Ne-au cântat Magul și Armonia. Despre stele. Despre poezie. A cântat Ramona Secrieru. A recitat Daniel Bratu. A cântat haiducește Șerban. Au recitat pe genunchii moșului Bobadil-Crăciun : Liviu Nanu, Maria Prochipiuc, Alina Manole, Bogdan Groza, Ioana Barac. S-au tot perindat acolo, încercând rezistența Andului la efort. Firește, efortul a fost mai mult intelectual, dacă e să ne luăm după mimica lui la ascultarea poemelor. Fiecare și-a primit darul: zâmbetul cu care plecai, deși poate că vocea îți tremurase mai mult sau mai puțin de emoție.
Să nu uit să pomenesc de ajutorul relativ oferit de Anton, recidivând pe post de spiriduș. Anul acesta s-a fofilat pe motiv de invaliditate temporară cauzată de excesul de la Virtualia precedenta, exces generator de tremur al genunchilor în toate lunile care-au urmat. Astfel, Spiridușul Anton a stat puțin în fața noastră, cu fesul cel roșu pe ureche, și a lăsat moșului mai toată «greutatea» poețească. E drept, cu o excepție, dar n-o s-o pomenesc acum pe motiv de modestie a «cronicarului».


În așteptarea poeților, la sfat Moșul Bobadil și Spiridușul Anton


Camelia Petre


Daniel Bratu


Maria Prochipiuc, reușind ce n-a reușit nicio altă poetă: să-l zăpăcească pe Moș Crăciun până l-a cuprins roșeața în obraz.


Șerban Axinte, cântând


de la dreapta la stanga: Diana Mitruț, Alina Manole, Dan Mitruț și, fotografiind, Camelia Bratu

Și-au mai fost pe genunchii moșului, poeți și poete, însă eu, povestitor nepriceput al vremii, n-am fost pe fază pentru a imortaliza momentul în care rotula bobadilică mai scârțâia puțin, prelung.

Cina fără taine
La foamea care-ncepuse a da ocol călătorilor de departe, pe la opt jumătate seara, după cinci ore de cenaclu, s-au pornit oaspeți și gazde, cu mic cu mare, spre restaurantul unde, cu o zi înainte, Arhontele cel Negru (zis lumii ca fiind Vladimir pur și simplu) alături de Alina, rezervase câteva mese.
Aici s-a prelungit cântecul, dar și vorba. Și, mai ales, zâmbetul.


Andu și Anton, pregătiți pentru o recenzie literară de calitate, au sfârșit prin a comanda un vin roșu. Sec.


Două fete cuminți, liniștite, la o masă plină de sticle: Ramona Secrieru și Dana Banu. Evident, lipsește momentan din peisaj Silișteanu.


Vladimir Negru, serios, ascultând probabil unul din bancurile lui Bobadil


Șerban Axinte, iar în-cântându-ne haiducește


Anton, concentrându-se în a mai apăsa odată tasta any, dedicând Laurei (habar nu am ce, povestitorul n-a fost indiscret, însă, dacă e să judecăm după palmele fetei - foto următoare- e clar ca i-a fript-o vorbă înțeleaptă)


Laura Cozma și misterul Nanului


Încă un cântec: al Ramonei și-un Silișteanu fermecat de vocea ei


Miezul de noapte al magului (Dan Mitruț) s-a lăsat cu La-Mulți-Ani și, evident, o felie de tort


Ioana Barac și Florin Caragiu, ceva mai serioși decât neserioșii din jur


Laura Cozma și Bogdan Groza: doi ardeleni vorbind cu seriozitate specifică despre palinca autohtonă


Aproape de unu noaptea, un grup mai mic din cei prezenți am plecat spre Tudor, cartierul Studențesc, unde s-au prelungit discuțiile de pe urma cenaclului până spre orele două și jumătate.
Atunci am aflat eu adevărul bobadilic despre Florina. Ca orișice revelație, a venit noaptea, târziu, când toate simțurile trag spre somn, numa’ unul singur ramane și zboară din pom în pom. Cum care? Evident, simțul poheticesc.
Ei bine, moș Andu-Crăciun și-a luat inima-n dinți și dinți-n zâmbet și mi-a spus că scriu moral. Trecând peste faptul că n-am înțeles profunzimea exprimarii bobadilice, am scuturat ușor din cap, semn că am priceput. La rândul meu, firoscoasă, i-am vorbit blând despre copilul ascuns în 'mnealui. Și tot așa, păreri de ingineri-poheți. Evident, niciunul nu recunoștea că e obosit, dându-ne care mai de care mai vioi în emiterea de judecăți de valoare.
Pana la urmă, căci totul are și urmă și-o urmare, am plecat fiecare spre camerele de hotel rezervate in diverse locații ieșene.
La zece Andu anunțase plecarea spre București a opelului « cu agonul și baraca » (citat din poema lui de astăzi) și, dată fiind împăcarea Florinei cu premiile bobadilice, pentru 150 km urma să le fiu și eu companion de drum.
Până la Bacău.

**

Aceasta nu este o cronică. Este doar povestea Florinei-de-pe-site despre un cenaclu la care a participat.
Mai vreau să mulțumesc Alinei și tuturor celor care au făcut ca seara de 16 decembrie 2006 să fie una specială, întru și pentru poezie.
Apoi...

Apoi, dragii Florinei, mă voi întoarce în lumea mea.
Aceea în care petrec restul de 364 de zile de inginer oarecare.

Că de n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit.