Am păzit tablouri de Correggio, Parmigianino, Perugino, Andrea del Sarto, Franciabiagio, Bellini, Raffael, Luini, Velasquez, Canaletto, Fetti: pe teme religioase sau mitologice, din metamorfozele lui Ovid, din mitologia greacă, din Vechiul Testament. Le-am recitit descrierile în germană pe care nu le înțelege nici un turist și culmea, muzeul are audio-guides numai în engleză, italiană și germană, nu le are în franceză sau spaniolă...Am observat turiștii, cum se îmbracă ei : simplu, în tricou și pantaloni scurți, cei mai mulți și în adidași, teniși, sandale confortabile,...totul trebuie să fie confortabil,...mai sunt rusoaice pe tocuri și cu accessorii sclipitoare, franțuzoaice stilate, având tot timpul un ceva anume prețios și subtil de frumos. Asiaticii combină stofe, motive, suprapuneri, creează efecte, dar nu tot timpul reușite, ci discontinue, nepotrivite.
am început conversații pe care nu știam să le continui,...cu colegii, vrând să fiu drăguță, așa mi se întâmplă des...
se termină într-un mod rapid și pauza și paginile din jurnalul lui Cărtărescu, ...și îmi caut repede ritmul pentru a ajunge iar sus la etajul 1 cu liftul sau urcând scările somptuoase.
și revăd tablourile și revăd niște turiști și colegii pentru niște zâmbete transparente...și de fapt așa trec și de pauza a treia și de-a patra și de-a cincea...mai beau apă și cafea, mănânc un măr sau o piersică,...
pe culoarul acela lung mă uit la ceasul auriu cu bretele de piele albă pe care tocmai azi l-am schimbat și brusc îmi fuge gândul spre A. și e și jumătațe, e și patruzeci sau fără un sfert...A. mon amour! îmi trece prin gând.
câteodata îmi place să mai repet, să mă prezint, dar nu tot timpul, zile la rând.
mă plictisesc prea ușor de persoana mea, de informațiile pe care le repet, care devin din ce în ce mai nespectaculoase, inutile și care mă înstrăinează,...mai bine nu mai prezint aceeași imagine și îi las să reacționeze doar la felul în care apar...în mod superficial.
atunci când aș vrea să fiu altundeva, în Bucureștiul fierbinte, prăfuit...îmi trece prin gând ceea ce mai des îmi trece în ultima perioada: să arunc cu aparatul greoi ce trebuie purtat în palme, în pumn în tablouri, parcă doar ca să mă scap de greutatea lui insuportabilă...care dureaza atâtea ore...și pe urmă am o parere de rău, căci îmi pot imagina prea concret cum ar arăta un tablou valoros, al cărui pânză ruptă ar alarma...
am dat informații puține unor dame stilate și unei rusoaice care știa engleza și unor turiști germani, am auzit franceza, comentarii în engleza americană, ordine pe Walkie talkie.
și ridicam tălpile pe podea, auzeam scârtîiturile, ocoleam turiștii, treceam prin fața lor de mai multe ori, deja nu ma mai afectează că îi tulbur in timp ce se concentreaza, îmi continui turele și memorez în gând pictorii cu ale lor tablouri, cât de repede le uit ordinea, numărul cabinetului,...și trec minute și Alexandru?