Încerc cu disperarea refugiatului să găsesc un petec de uscat, undeva între mine și cel care eram. Nu reușesc să ies din noaptea alba care îmi orbește căpruiul reflectat de pleoapă în opacul irișilor. Asist impasibil la logica decădere dintre îngeri.
Nu îmi este străină conviețuirea cu îngerii. Sunt blânzi. Îți acceptă privirea, adulmecarea, atingerea. Îngerii știu să îți răspundă, să fie blânzi, să te iubească, să îți accepte ignoranța, să îți înțeleagă slăbiciunile, să te atingă când dormi, să te dezmierde când te trezești, să îți zâmbească atunci când cedezi.
Am greșit atunci când am cerut prea mult. Știam cât cer și ce îmi doresc. Am prevăzut consecințele dar euforia mi-a fost dușman. Am cerșit iubire îngerilor. I-am implorat să fie numai ai mei, să uite semenii. Am respectat dictonul divin "cere și ți se va da". Am cerut oare prea mult!? Mi-am dorit totul!? Am visat să fiu ca ei. Am sperat că mi-au crescut aripi și într-un mult prea târziu m-am identificat cu Icar.
Acum ma aflu decăzut din drepturi. M-a ajuns disperarea liniștii. Nu mai aud adierile aripilor, nu identific mirosul mierii, îmi este străină compasiunea și înțelegerea.
Liniștea s-a instalat pe drumul care-l parcurg. Pășesc pe cioburi în care se oglindesc imaginile trecutului. Nu am nici puterea și nici menirea de a lipi cioburile. Destinul meu este un puzzle. Invoc răbdarea artistului-copil care m-a uitat între îngeri.
Priveam umil spre cer și cerșeam frivol iertare. Pentru ce oare!? Voiam înapoi dar renegat, denigrat și iertat știam că măcar unul dintre îngeri, cel al cărui misiune eram, mă veghea. Simțeam asta! Simt și acum. Persist în greșeala de a cere iertare! Cer să fiu primit inapoi!
Într-un final derizoriu învăț să renunț. Ar trebui să mă simt ușurat. Renunț! Renunț inclusiv la a scrie despre atunci, despre acum!

ianuarie, 2007