agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-02-04 | | Înscris în bibliotecă de Talmacel Marian Silviu
În mod ciudat, - sau poate, dimpotrivă, firesc și revelator - în mintea mea două sate, aflate la mii de kilometri și aparținând unor lumi care aproape că nici nu se bănuiesc între ele, sunt legate printr-o rudenie reală și tulburătoare. Satele se numesc Vinci și Hobița și, mă grăbesc să adaug, ceea ce le înrudește - într-o blândă și orgolioasă umilință - nu este numai faptul că fiecare dintre ele a fost în stare să dea lumii câte un fiu genial și ieșit din timp, ci felul în care ele - aceste mătci părăsite de extraordinarele fluvii pe care le-au dăruit unor universale oceane - continuă să existe în funcție de ceea ce pare să fi fost în istorie norocul lor. Voi încerca nu să le descriu, ci să descriu sentimentul, repetat cu intime variațiuni, pe care fiecare dintre ele mi l-a lăsat.
Dincolo de serpentinele muntelui Albano, dinspre Pistoia spre Florența, pe unul din acele drumuri italiene care, oricâte milioane de turiști le-ar fi bătut, își păstrează un ciudat aer ingenuu, de virginitate, am ajuns aproape mirați într-un sat care se numea Vinci. Mirarea noastră nu conținea nimic nereverențios: pur și simplu uitasem că ceea ce pentru noi era numele celui mai complet geniu al oamenilor nu fusese - și nu continua să fie, în fond - decât numele unui sat din munții ciudați ai Toscanei. Castelul medieval care îl domină și-n care cine știe dacă artistul a călcat vreodată, îi este acum dedicat în întregime, găzduind o expoziție de machete copiate în lemn, metal, sau sticlă după manuscrisele leonardiene și însumând o întreagă galerie a tot ce aveau să reinventeze oamenii în următoarea jumătate de mileniu: angrenaje diverse, poduri mobile, mori, elicoptere, tancuri, afete de tun, vapoare cu zbaturi, gatere, laminoare, reflectoare, cuptoare, totul fusese prevăzut, desenat, explicat, mult prea devreme pentru a putea fi înțeles sau realizat. Pe un alt etaj: expoziție de reproduceri după tablourile maestrului, de fotografii de manuscrise, de schițe de hărți. Senzația este de sărăcie aproape înduioșătoare și de frustrare aproape impresionantă. Simți că organizatorii s-au crezut obligați să facă ceva pentru a dovedi, dincolo de nume, legătura locului cu marele artist, dar cum dovezile nu existau, strădania se întoarce împotriva lor și aproape că trezește bănuiala unei confuzii. Cu trei kilometri mai sus, un cătun subaltern: Anchiano. Acolo, într-o livadă de măslini bătrână, există încă - din piatră necioplită - casa în care s-a născut și și-a petrecut primii șaisprezece ani ai vieți Leonardo. Trei încăperi goale și o femeie vânzând ilustrate cu reproduceri. Totul străin. Singurii care îl amintesc - și-o fac într-un fel deosebit de elocvent cu ramurile lor subțiri aproape hașurate, semănând tulburător cu părul personajelor desenate de mâna maestrului - sunt măslinii. Drumul spre Hobița l-am făcut la acea oră de chindie în care lumina se îmblânzește și îndulcește totul, iar piciorul de munte pe care îl străbăteam se umplea de un prevestitor și nostalgic farmec. Văzusem cu o zi înainte "Muzeul arhitecturii gorjene" de la Curtișoara și imaginația noastră avea toate elementele fabulosului pentru a închipui mai grăbit decât realitatea, asemenea unei fata morgana, un fabulos sat pentru Brâncuși. Nimic mai puțin adevărat. Un sat nou în care nu tresare nici o umbră amintitoare a frumuseților de la Curtișoara. Muzeul propriu-zis, generic - datând din epoca nașterii lui Brâncuși -, este o construcție mică de lemn, fără etajul atât de fermecător al vechilor case gorjene, cu prispă joasă, lipsită de artă, cu două încăperi, dintre care una cu vatră, cu sărăriță și loc pentru ardeiul iute și un pistornic prins în cui: un fel de ștampilă având sculptată într-o bucată de lemn numele tuturor morților familiei, care se punea pe prescuri și parastase și căreia i se mai adăuga un nume cu fiecare moarte. În curte, un șopron în care se adăpostea cazanul de țuică meșterit din lemn după exemplul căruia se pare că Brâncuși însuși își făcea țuică de prune la Paris. Și, mai presus de toate, aceeași încercare - descoperită și în satul lui Leonardo - de a dovedi, de a inventa, o legătură cu gigantul plecat de acolo. Ceea ce unea cele două sate era incapacitatea de a se adapta situației lor de izvor al unor izvorâtori de capodopere și încercarea de a semăna ele celor care, cândva, trebuie să le fi semănat. Alte colege ale lor au știut să-și înțeleagă șansa: Salzburgul și-a făcut din Mozart o carieră, Strattford-ul și-a făcut din Shakespeare un destin. Vinci și Hobița, dimpotrivă, par mirate încă, de ceea ce au fost în stare și - sărace și modeste - nu îndrăznesc să pretindă singura dovadă indubitabilă a maternității lor neînvățate cu mândria. Dar cum ar putea rivaliza casa de lemn din fundul Olteniei sau cele trei odăi dintre măslinii muntelui Albano cu marile muzee ale lumii care își dispută puținele, inestimabilele capodopere ale fiilor lor? De altfel există artiști care poartă într-o atât de covârșitoare măsură consecința unei întregi istorii, suma unui întreg pământ, încât pare de mirare că s-au născut totuși într-o zi anume, într-un anumit loc. Iar cele două sate despre care vorbeam au aerul că nu sunt nici ele cu adevărat convinse de aceasta. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate