Veneam spre casă, și începea să se-ntunece, și începea să se facă primăvară, și îmi era în același timp foarte bine și foarte rău (acel amestec de beatitudine și de leșin în care numai primăvara știe să te cufunde), când în dreptul Ateneului am zărit în fugă o bătrânică sprijinită în cârjele ei, cu spatele chircit dureros de un zid, și pe care două adolescente păreau că încearcă să o ajute. M-am întors într-o doară să văd despre ce este vorba și dacă nu pot să le fiu de folos, și din acea clipă, fără să se petreacă nimic extraordinar totuși, a început pentru mine un fel de aspră aventură a atenției. Vreau să spun că am avut senzația că mă trezesc brusc din propria mea existență pentru a o observa în cele mai mici amănunte pe a celorlalți, sau, mai degrabă, că întorc brusc un buton ce-mi dă deodată posibilitatea să aud distinct zeci și zeci de sunete care până atunci nu fuseseră decât un aiuritor vacarm, sau, și mai exact, că pot privi deodată la microscop nenumărate componente vii și mișcătoare ale unei picături care până atunci nu fusese decât o substanță de o culoare incertă.
De fapt ce s-a întâmplat?
Mai întâi am dat telefon la Salvare, explicând că unei femei bătrâne i s-a făcut rău și va aștepta mașina, întinsă pe prima bancă de lângă statuia lui Eminescu din fața Ateneului. Dar centralista de Salvare nu știa că în fața Ateneului există o statuie a lui Eminescu (sau poate nu știa că statuia este a lui Eminescu), așa că explicațiile topografice au durat destul de mult.
Apoi am început să așteptăm. În așteptare, bătrânica - începând să-și mai revină puțin - ne-a rugat să-i căutăm în sacoșă o pungă de plastic, unde purta fotografiile copiilor și nepoților, pe care voia să ni-i arate. Am găsit punga ferfenițită, am lăudat pe cei din fotografii, am întrebat-o ce făcea la ora întunericului pe stradă. Ne-a răspuns că nu făcea nimic, dar încerca în felul acesta să nu-și deranjeze copiii și nepoții. Apoi ne-a venit ideea că slăbiciunea bătrânei ar putea fi inaniție și, lăsând-o în grija fetelor, am fugit - magazinele alimentare fiind la ora aceea închise - să cumpăr câteva pateuri de la o cofetărie. Cofetăria era nouă, abia dată în folosință și extrem de elegantă, dar cele trei vânzătoare erau ocupate, toate, să servească și să privească un cuplu de străini dintr-o țară petroliferă, încât, cu toată neliniștea că mașina Salvării putuse sosi între timp, am așteptat aproape un sfert de oră în fața tejghelei al cărei singur cumpărător autohton eram.
Mașina Salvării nu sosise însă, și nu sosise nici peste încă o oră. Între timp fetele mi-au povestit că erau funcționare la o întreprindere și studente seraliste la A.S.E. pentru că nu reușiseră să intre la Medicină. Tot între timp băbuța își revenise aproape de tot și împachetase pentru nepoți pateurile rămase. Se făcuse târziu. Mașina Salvării nu mai venea. Vinovată fusesem poate și eu, cu reperele mele culturale. Din fericire, nici nu părea să mai fie nevoie. Ne-am condus protejata până la autobuzul 236, care avea s-o transporte în îndepărtatul ei cartier, și am dat-o - cu sacoșele și cârjele ei - în grija unor călători. Apoi, împreună cu fetele, am rămas pe loc, urmărind cu tristețe autobuzul care se îndepărta burdușit și legănându-se ca o femeie însărcinată, triste toate trei și aproape vinovate de lumea pe care o contemplam. Întâmplarea atât de neînsemnată ne înrudise și ne jenam să ne despărțim. Am mai străbătut o vreme orașul îndepărtat și aproape pustiu, ele povestindu-mi despre o vizită pe care o făcuseră, pe când mai erau eleve, la o casă de bătrâni, eu amintindu-mi vechea sală de așteptare a Telefoanelor din Cluj, supraaglomerată, în serile geroase, de femei și bărbați în vârstă și singuri așezați cuminți, de-a lungul pereților, pe bănci, încălzindu-se și ascultând conversațiile, care se întrerupeau mereu și trebuiau strigate, ale studenților cu părinții de departe. Ne dădeam seama că dispoziția noastră devenea melodramatică, știam că primăvara își are și ea partea de vină, dar în același timp nu puteam să ne luăm gândul de la înspăimântătoarea aripă a bătrâneții care fluturase o clipă lângă noi și pe care o descoperisem îngrozite de propria - lucida, neașteptata - noastră atenție.