agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1524 .



Degeaba ai tras bandajul încet, eu încă te iubesc!
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cipri ciuciu ]

2007-03-03  |     | 




Eram mici. Ea era deja mare. Dar poate nu eram suficient de mici și ea suficient de mare să n-o iubim.
De fiecare dată când mergeam la ea, eu și sora mea, treceam prin parc. Știam că nu e bine ceea ce făcem și totuși furam câteva flori din parc, nu foarte multe, destule cât să încapă într-un păhărel cu puțină apă pe fund. Asta făcea cu ele. Le primea senină și le punea într-un păhărel cu apă. Și apoi vorbeam cu ea. Îmi amintesc că vorbeam despre cum se simte, ce mai face… pentru că circumstanțele ne-o cereau. Avea deja peste optzeci de ani. Trebuia să o întrebăm cum se simte. Și cu toate că la început discuția se învârtea în jurul unei politeți familiale, unei obligații morale oarecum, în cele din urmă ajungeam într-adevăr să vorbim. Asta bine-nțeles după ce, fără să putem refuza, mâncam. Trebuia. Că doar mersesem mult până acolo… și vorba aceea “cu rușinea mori de foame…”. Mâncam oricum. Și continuam să vorbim. Se întuneca încet încet. Nu mai aveam cum să mergem acasă. Eram prea mici pentru asta. Știam că urmează să rămânem peste noapte, dar nu conta. Ne plăcea. Ne era cald. Nu neapărat pentru că ne-ar fi fost frig înainte… dar ea ne încălzea. Mai bine spus, știa să ne trimită căldură… știa foarte bine.
Rămâneam așadar la ea și ajungeam să ne uităm la televizor împreună. Îmi amintesc că stâlcea involuntar numele celor pe care-i vedea. Era amuzant să o asculți. Dar eu eram obișnuit cu așa ceva… eu eram Ciclian. Așa îmi spunea. Nu mă supăram. Putea să-mi spună oricum… nu mă supăram. Când m-am născut, a întrebat-o mirată pe mama: “ce nume mai e și ăsta… Ciclian?”… și așa am rămas. Era bine.
Se face târziu și se apropia ora de culcare. Deschide patul și lângă ea încăpeam amândoi. Și eu și sora mea. Și nu trecea nici o noapte petrecută acolo fără să ne povestească ceva. Îmi amintesc o poveste care ne-o spunea mai des… Normal, nu mi-o amintesc perfect, dar știu exact ce mi-a plăcut la ea. Era vorba de o vrabie. O vrabie care avea mai mulți pui în jurul ei, pe care îi chema la ea pentru că… trebuia. Mă trec fiori plăcuți când îmi amintesc acele sunete pe care le făcea, doar ca să ne placă nouă povestea și mai mult, ca să fie și mai reală… și mai familiară… “piu, piu, piu…”. O femeie trecută de optzeci de ani, pe cât de vulnerabilă pe atât de iubitoare, ne spunea senină, nouă unor copii de 7-8 ani… “piu, piu, piu… Aripile rău mă dor, și nu-i chip ca să mai zbor”… era o vrabie pe moarte. O vrabie pe moarte, fir-ar să fie! Își chema puii la ea să îi sărute înainte să moară… erau toți mari, pregătiți de moarte, mai puțin unul. El, săracul, a rămas lângă ea până a murit. El încă nu putea zbura. Și nici n-a mai zburat de-acolo… zborul lui a murit odată cu mama sa… Aproape plângeam. Dar apoi făcea “piu, piu, piu” din nou, ca o ultimă zvâcnire, și nu mai puteam plânge. Plângea puiul lângă mama lui…
Iubeam povestea asta. Încă o iubesc. O ceream mai sincer și mai mult decât un bis nesfârșit la o piesă reușită. Dar se termina. Ca orice lucru frumos, se termina. Și rămâneam triști… Piu, piu, piu… ne săruta de noapte buna și ne culcam.
Þineam extraordinar de mult la ea. Avea acea căldură de care are nevoie orice copil. Nu cea părintească. Cea străbunicească. Nu știu dacă e corect așa, dar nu mă interesează. Nu asta contează. Aș inventa o mie de cuvinte noi dacă aș știi că așa mai pot auzi o dată povestea ei…
Nu ne lăsa să plecăm niciodată, fără să ne dea câte un pachețel. Împacheta în punguțe mici câteva dulciuri și ceva frumos. Ce avea. Nu era cine știe ce, dar Doamne, cât de bine mă simțeam când le mâncam. Și pe lângă toate astea, daca avea, ne dădea și câte o mie, două… nu era mult nici atunci, dar și așa ne era greu să acceptăm. Știam că sunt puțin din puținul ei. Nu ne lăsa să refuzăm. Preferam să ne lase. Oricum eram fericiți. De fapt, nu preferam nimic. Totul era perfect așa cum era. Nu îmi doresc alte amintiri.
Încet… încet… îmbătrânea. Nu se mai putea ridica din pat. Nu ne mai putea primii în pragul ușii. Nu mai putea pune ea însăși florile noastre în acel păhărel mic. Nu ne mai putea pune ea să mâncăm, dar noi mâncam. Nu mai putea stâlcii numele celor de la televizor… Nu mai avea atâta poftă de viață. Dar noi mergeam în continuare la ea… la poveștile ei. Trebuia. Ne hrăneam cu asta. Cu toate astea, pachețelele le făcea, de-acolo din pat, cu ce avea în noptieră, bomboanele, ciocolata, punguțele, șnurul…Le făcea cum putea și ni le dădea. Era din ce în ce mai greu să le acceptăm… Dulciurile nu mai aveau același gust…
Nu după mult timp, avea să fie și mai rău. Noi creșteam. Ea stătea. Ajunsesem să o ajutăm să meargă la veceu. Impropriu spus… să meargă la veceu. O ajutam să se ridice din pat. Eu aduceam doar și duceam găleata. Mai mult nu puteam face. Nu aveam puterea necesară. Nu puteam suporta ideea că femeia care ne-a crescut în casa ei, când patul încă era toată viața noastră, era acum în aceeași situație, oarecum. Nu puteam să o ajut să-și facă necesitățile, cu toate că ea făcuse asta pentru mine, când a fost cazul… ba chiar mai mult. Dar nu puteam fi de față. Nu puteam să văd cu ochii mei cum femeia la care am ținut cel mai mult și care mă ajuta și când nu îi ceream ajutorul, avea acum nevoie de ajutorul meu…
Mergeam tot mai rar la ea. Ce bou! Nu pentru ca nu as fi vrut, nu pentru ca am inceput sa cresc si sa am si alte activitati venite odata cu varsta, dar nu puteam sa-mi refac o imagine pe care o aveam deja si la care tineam atat de mult. E ca si cum as ruga un pictor sa repicteze un portret, pentru ca persoana s-a schimbat. Nu poti face asa ceva. Pictorul meu nu vroia. Tabloul initial era mult prea reusit.
Mi se reprosa ca daca nu merg sa o vad, o data si-o data, va fi prea tarziu… aveau dreptate. Intr-o miercuri dimineata, in jurul orei opt, mama mea a primit un telefon. Nu a fost nevoie sa aud toata conversatia. Stiam deja. O priveam in continuare pe mama, asteptand sa imi confirme ceea ce deja intelesesem. Nu mai puteam plange. Eram prea daramat. Cu atat mai mult cu cat in ultimul an de zile… nu ma mai cunostea…stateam doar pe pat langa ea, tinand-o de mana, intreband-o daca stie cine sunt ca sa primesc drept raspuns linistea ochilor ei. Nu spunea nimic. Isi misca buzele sqa spuna ceva, dar nu spunea nimic. Eram pre acald la fata, prea rosu la ochi, sa incerc sa ii aduc aminte. Cu toate ca aflasem ca nu mai conoaste aproape pe nimeni, de multe ori totusi, mai incercam. Si nu-mi spunea nimic. Se uita doar la mine. Si nu mai stiam ce sa fac decat sa-i tin in continuare mana in palma mea si sa o mangai usor. Mi-era atat de frica si sa o mangai… era fragila deja… Cu toate astea, nu ma puteam desparti de ea fara sa o imbratisez. Trebuia. Poate nu mai aveam ocazia sa o fac, decat intr-un mediu rece. Si cand ma gandeam la asta, o imbratisam si mai puternic, cu ochii udati de gandul sumbru ce ma tot lovea. Dar ma opream la timp. Era prea… fragila. Ma asteptam sa aud din clipa-n clipa “piu, piu, piu”… eu eram deja acolo. Nu mai aveam de gand sa zbor. As fi ramas cu ea acolo. Dar nu auzeam nimic. Nici macar un piu gangurit. Se decisese ca vrea sa plece in tacere. Probabil ei nu ii placea povestea. Imi facea doar semn cu un deget catre paharul cu apa de pe noptiera. Ii dadeam apa. Si eu aveam nevoie…
Nu a fost destul de dureros, dupa toate amintirile ce mi le-a scris, sa stau acum in fata ei si sa nu ma recunoasca? A trebuit sa o vad plecand? Nu am mai plans. Nu mai puteam. Plangeau prea multi in jurul meu sa o mai pot face si eu. Am sarutat-o si eu pe frunte inainte sa ies. Nu mai era ea. Nu mai simteam caldura acolo. Am iesit afara, departe de locul acela. Caldura… era in aer. In rest era doar pamant. A plecat… nu ma impacasem cu ideea, dar a plecat.
Credeam ca moartea naturala e buna… ca nu doare. Dar nu e. Doare. Faptul ca ei se decid sa nu ne mai recunoasca inainte sa plece… doare! E ca si cum ne-ar pregati usor pentru ce urmeaza… prima oara nu se mai pot misca, apoi nu ne mai cunosc, apoi nu ne mai vorbesc, si intr-un sfarsit… nu mai sunt. Nu fac decat sa ne usureze despartirea. Ei stiu cum e. si refuza sa ne puna si pe noi in situatii de genul… Dar oare picatura chinezeasca nu e mai rea decat ruleta ruseasca? Oare un bandaj tras incet, incet, nu doare mai tare decat daca ar fi tras dintr-o data?
Dar stia ce face… Chiar daca inca nu-mi dau seama in ce sens si de ce… ea stia. Si asta nu imi schimba cu nimic imaginea ei. E aceeasi. E vie. Inca o iubesc. Si sunt sigur ca si ea inca ma iubeste! Uite, Baba, n-am uitat de tine… deloc! Inca te iubesc! Imi pare rau ca am inceput sa zbor, dar cu toate astea, te iubesc! Pe curand!

03 octombrie 2006


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!