De multe ori te găsești la o masă de lemn, într-un local, sau club, cum crezi tu că sună mai bine, cu o sticlă de bere lângă tine, poate un pahar, asta în cazul în care ești genul de persoană care preferă un pahar la o bere, într-o seară obișnuită, ca toate celelalte, nimic deosebit, nimic ieșit din comun, nici măcar notabil, fără vreun motiv anume pentru a te afla unde ești, cu o muzică mai mult decât mută, de care faci abstracție doar ca să rămâi tu cu tine. Și te gândești. Încerci să uiți de toată lumea, să îți impui absența lor, să te prefaci că măcar pentru o oră sau cine știe cât, ești singur. Doar tu și cu tine. De multe ori iți place să uiți... Să privești în gol, să te prefaci că te gândești la ceva serios, cu o semnificație destul de mare pentru tine și tot de atâtea ori te găsești în altă parte. Nu ești nici măcar aproape de problemele tale, nu știi ce se întâmplă de fapt cu tine, știi doar că nu știi nimic!
Despre o seară ca asta nu prea ai ce spune, decât că a fost... Mie, personal, îmi plac serile de genul celei de mai sus... Mă provoacă... Câteodată mintea îmi fuge fără vreo adresă prestabilită, și ajunge cine-știe-pe-unde, și odată ajunsă acolo... stă! Se refugiază. Caută liniștea zilelor trecute în necunoscut. Caută zgomotul zilelor ce vor urma în neliniștea mea... Dar zgomotul nu e aici. Sunt doar eu, un pahar gol care stă lângă o sticlă de bere de-abea începută, parcă provocându-mă la dialog, și fumul din jur... Nu se putea să lipsească fumul... mă ajută să aberez, să-mi iau zborul și să uit că e cineva lângă mine. Serile de genul acesteia, te ajută să te izolezi. Și, de ce nu? E nevoie. După atâtea minute, ore, zile, petrecute lângă ceilalți, ai nevoie de puțin timp pentru tine. Să-ți faci curat în gânduri, să progresezi în a te cunoaște, să uiți de probleme, măcar pentru câteva clipe, atât cât să te bucuri de un hai-hui continuu al minții tale, ce a obosit parcă și caută o gură de aerisire...
Ironic. O gură de aerisire printre noriii de fum, progres în cunoaștere datorat unei beri, rezolvarea problemelor prin izolarea acestora... E pur și simplu un punct de vedere... nimic mai mult, o filosofie a vieții... pentru că asta se întâmplă la un pahar de bere – filosofare! Și dintr-o dată, nu mai ești singur. Ești înconjurat de prieteni și totul merge așa cum iți dorești. Cu toții știu despre ce vorbesc... Stai liniștit la o bere, poate o țigara, și povestești una alta, lucruri pe care ceilalți nu vor să le audă, dar de dragul conversației te aprobă, banalități trecute în registru ca și o modalitate de umplere a timpului, până la aprinderea următoarei țigări... După care urmează runda a doua. E rândul celorlalți acum să se împărtășească, și din nou toți ceilalți, împreună cu tine, îl aprobați, poate mai interveniți succint, cât să nu-l opriți din “extraordinara” poveste, după care, încet încet, lucrurile încep să se liniștească... Un moment de sinceritate. Primul pe această seară. Liniștea. Cea mai sinceră mărturisire pe toată seara... Și se păstrează o bună bucată de timp... Până când începe acțiunea. Și aici am vrut să ajung.
Nu se poate ca măcar odată, să nu fi avut o discuție filosofică la un pahar. Nu se poate ca măcar odată, să nu te fi întrebat “ce-ar fi fost dacă...” sau “cum ar fi dacă”... Inevitabil. Și atunci începi să aberezi, să spui ceea ce vrei să spui cu adevărat. Acum nu mai e vorba de conversație măruntă, pentru că, dacă ai observat, de data asta, fiecare intervine. Toți au ceva de spus. Nu mai e ceva ce te privește direct. Sunt probleme existențiale, spirituale, ilare sau poate triste... dar de data aceasta sunt ale tuturor. Pentru că ele nu au existat înca. Deci, fiecare are dreptul să le revendice pe viitor, într-un moment sau altul. Și atunci, gradul de interes crește considerabil, făcându-te în sfarșit, să vrei să vorbești, să nu te abții doar de frica să nu îl jignești pe cel de dinainte, făcându-te să gândești... Să trăiești... Acestea sunt momentele în care îi dai seama cine ești de fapt, de ce parte a baricadei te situezi privind o serie de lucruri, la care pâna acum, n-ai avut curajul să te gândești... De frică să nu greșești, nu de alta...
Acestea sunt nopțile în care te descoperi, în care vezi cine ai fost... cine vrei să fii! Hmm, dacă ai avea o tavă, păi ți-ai așeza viitorul pe ea! Ar fi atât de simplu! Dar te mulțumești cu un pahar. Îți amintești, nu? Paharul gol de lângă sticla de bere, sticlă care acum e golită până pe la etichetă... Și ținând paharul gol în mâna stângă, te uiți insistent la el, cu țigara in mâna dreaptă și îți miști încet buzele ca și cum ai vrea să spui ceva, să faci o afirmație care ar șoca întreg localul, bucuros că în sfarșit ai ajuns la o concluzie solidă pe seara aceasta, și sperând că dacă auzi cu voce tare ceea ce ai gândit cu truda unei jumătăți de beri, poate îți va fi mai ușor să memorezi această uimitoare descoperire, și treptat, să devină parte din viața ta. Și atunci, încet încet, prin fumul albui care se tot ridică pe trepte parcă, prietenii tăi încep să dispară unul câte unul, discuțiile să devină tot mai simple, mai lipsite de argumente și puncte esențiale, și masa tot mai goala... Scrumiera parcă se golește de mucuri singură, scaunele se așează la loc, berea răsturnată de unul dintre prietenii tăi, într-un moment “amuzant”, parcă își ia rămas-bun, și începe să curgă pe masă, până când aceasta rămâne uscată. Totul devine mai simplu, mai banal, mai aproape de prezentul pe care îl cunoști. Rămâi din ce în ce mai singur, mai izolat și mai îngrijorat. Problemele încep să apară. Fumezi țigară dupa țigară, până când scrumiera ajunge așa cum o știai acum câteva minute, când masa era plină, începi să iți pui picioarale pe fiecare scaun în parte până când toate sunt ieșite din “formație”, așa cum erau când stăteau prietenii tăi pe ele, și ca o completare inutilă, de altfel, îț răstorni “din greșeală” sticla de bere pe masă... Totul e așa cum era acum cinci minute, când toți erau lângă tine, și erai liber să filosofezi, să intri în încăperi umbrite de necunoscut, când minutele zburau în câteva secunde...
Era mai bine înainte, aveai cine să te completeze, să pună la îndoială ceea ce cu mândrie și ego-ul întins la maxim ai enunțat... Și atunci mai bei puțin, mai dialoghezi cu sursa îndoielior tale, până când, ca din senin, sau poate doar din norii de fum, unul câte unul, prietenii tăi aleg să se întoarcă... Să reluați discuțiile, să polemizați, să vă cunoașteți, să te cunoști... E mai bine acum.
Totul se reia, te simți parcă mai bine, continui cu autocunoașterea asistată de gândurile celorlalți, și uimitor, te interesează. Sunt aceleași probleme despre care vorbeam mai devreme. Sunt gândurile tuturor. Fiecare are dreptul la ele... Încă nu au văzut vreo circumvoluțiune... Sunt pierdute prin aer... Și tu le prinzi. De fapt, voi le prindeți. Pentru că, recunoaște, nu te-ai fi descurcat la fel de bine, de unul singur! Și te simți bine. Totul e minunat. Asta vroiai de fapt de la seara, care, pe nesimțite, devine noapte.
Dar ceva nu e în regulă. Nu-ți găsești paharul. Să-l fi luat chelnerița când a adus al doilea rând pentru toată lumea? Și parcă discuția prinde o tentă de monotonie. Și nu e bine... oricum, berile sunt pe terminate, așa că ar fi bine să mai comanzi un rând, și cu ocazia asta, ceri un alt pahar! E perfect planul. Chelnerița se apropie, și te abordează scurt și amabil: “Vă mai servesc cu ceva?”. Și tu, ca o întruchipare a amabilității și a tot ceea ce înseamnă bun simț, îi răspunzi plin de tine și cu talent: “Înc-un rând la băieții’! ”. Genial! Poate într-o altă seară, ți-ar fi fost de-ajuns să ceri o bere și să multumești ca de obicei. Dar acum e altceva... Nu e aceeași situație... Deci, zice-s-ar că ești îndreptățit să vorbești așa... Oricum asta nu prea mai contează, pentru că altceva mai serios, te aduce cu picioarele pe pământ: “Deci, rămâne o bere?”... Și atunci, te uiți mirat în jurul tău, încercând să-i explici că de fapt vroiai o bere pentru fiecare, să vă puteți relua discuțiile de odinioară, și descoperi stupefiat că ceilalți plecaseră deja... Înainte să comanzi! Te-au lăsat, pur și simplu! Scrumiera e la fel de goală, scaunele la fel de aranjate... cum le-ai pus tu, nu?
Asta e... te-au lăsat din nou! Și atunci ce poți să faci? Rămâi din nou tu cu tine? Singur împotriva ta? E mult prea greu de înfruntat! Nu nu! Mai bine nu. Mai stai puțin, îți termini berea, oricum poate mai apar ei, și cam atât... A, uitasem, în speranța că vor mai veni, mai ceri ceva: “Aș dori un pahar...”.


11 Aprilie 2005