foto: Elena Overhamm




pe colinele Paphosului miroase a rapiță înflorită
și-n pădurea de margarete galbene roiesc albine în delir
buchete de cimbru sălbatic ațâță vântul Mediteranei călător îndrăgostit
până la poarta Damascului și mai departe spre coasta catalană
mimoza îmbracă sufletul marmorei albe sub soarele primăverii
ce renaște mereu din același loc pe unde trecut-a însăși Afrodita
în drumul ei spre cetate printre ciulinii care i-au însângerat pulpele goale
au înviat macii toți peste noapte în șiraguri de corali deșirate în grabă
la umbra zidului ros de furtuni al casei lui Dionysos un leandru bătrân
adăpostește cuiburi de prigorii statornicie vieții și pământului
la fel cum portocalii eucalipții și chiparoșii țin cerul în brațe

trebuie să fie cineva acasă e zarvă mare de jur împrejur se aude muzică
și mirosul de carne perpelită la proțap întărâtă foamea în aer
iar caneaua de la bute sare cât colo când vinul se încinge în pocale
copile desculțe se alintă în apa havuzului iar nevestele
se pregătesc de serbare împletindu-și cosițe în pridvor
lângă un măslin odihnește grădinarul în timp ce cosașul
aleargă nădușit un iepure abia scăpat de sub tăișul fierbinte
de partea cealaltă în port corăbii încărcate de mirodenii aruncă ancora
în danele încăpătoare lăsându-i pe vâslași aproape de taverne
să-și cheltuiască arginții în orgia nopții mult visate
doar în farul de alături lumina de opaiț se îngână cu cea a soarelui în amurg
curgând prin firide în mănunchiuri de aur cerber peste toate
...
în Nicosia pașii mei se feresc să facă zgomot fața mea se ascunde
în spatele unor ochelari negri respirația mea se sufocă și totuși mă grăbesc
aproape tot mai aproape de strada Leda vreau să văd ceea ce nu pot să cred
mă ridic pe vârfuri să privesc peste zid da peste zidul ce nu mai cade
și peste sârma ghimpată șarpe flămând cu zeci de capete copilul morții
lăfăindu-se în minele antipersonal printre flori de rapiță și portocali

i-am văzut pe pușcași pe acoperișuri și ei m-au zărit am vrut să le fac
semn crezând că-i voi îndupleca să iasă din acest joc absurd
că nu-i decât un vis ce se poate destrăma un coșmar din care trebuie
să mă trezesc până nu e prea târziu dar realitatea mi-a suflat în ceafă
pe strada Leda vremea a încremenit în neputință sfâșiată pe din două
un carnaval grotesc fără sfârșit agonizează pe sub porticuri venețiene
și dinapoia ferestrelor cu obloane închise am auzit tristețea implorând
să fie lăsată să moară afară să fie timpul judecătorul suprem ce așază
oameni și lucruri în locul destinat fiecăruia început și sfârșit
oră lumină îngenunchiată pe strada cu nume frumos rostit la răspântii
coborând munții Troodos în chiar măreția despuiată a acestui început
de secol XXI rătăcitor prin apa oglinzilor sparte
în singura capitală divizată din lume și din cel mai estic punct al UE

m-am apropiat și am atins florile ce se iviseră printre sacii ponosiți de nisip
baricade înflorite peste care soarele curge în același sens zilnic
pregătind semințele ce-și vor lua zborul spre coline
și am vrut să urlu să plâng și să mă înalț deasupra tuturor
și de acolo să ating orașul cu o baghetă fermecată
...
într-un târziu am regăsit drumul înapoi spre Paphos
m-am recules îndelung lângă mozaicul din casa lui Dionysos
ca și cum acolo aș fi descoperit oasele înaintașilor mei
adn-ul meu de ființă superioară pe care timpul de mii de ani
n-a făcut altceva decât să-l conserve așteptându-mă
să mă recunosc să mă revendic
dacă pot


Limassol - 12 martie 2007