Înțeleg, noi doi nu aveam nici o șansă, știam că nu poate exista început dincolo de sfârșitul pe care pompos ni-l trăiam fiecare...
N-a fost să fie...
Mă împăcasem cu tot trecutul meu și cu tot trecutul tău, nu existau punți comune... prezentul nostru s-ar fi rezumat la o clipă de vâlvătaie... viitorul nici nu putea fi pus în discuție... Știu, cerebrală - așa cum m-ai poreclit ți-am stârnit toate furiile...
N-ai înțeles că mi-am smuls inima din piept, că am pus-o pe nicovală, și că apoi, Eu - am fost aceea care am pus mâna pe baros pentru a face din ea, o biată coală de hărtie... scrisoare de adio...
Și-am mințit că nu mai există durere personală, și-am mințit că iubirea îmi este străină, deși știam că mă născusem anume pentru a te iubi.
Dincolo de noi erau ceilalți... ceilalți ce aveau nevoie de energia adevărului spus în gura mare, era ceață, era noapte... și tu aveai statut de lumină... nu-mi puteam permite arderea ta inutilă în poarta altarului meu inițiatic.
Într-adevăr, Lumina pe care ai fi împrăștiat-o, i-ar fi trezit pe toți ceilalți...
De unde era să știu că vei cădea în capcana păpușilor de porțelan... păpușilor frumos lucrate dar cărora Dumnezeu nu le dăruise o fărâmă de suflet? Porțelan cu gust de lacăt la gură...
Dincolo de noi sunt încă - ceilalți, cei cărora le poți spune adevărul pe care îl așteaptă...cei cărora le poți deschide diminețile...
Eu nu mai am inimă, mie chiar nu-mi mai pasă de noapte și zi, eu mă simt deja dincolo de dincolo...
Tu însă, cu inima aia uriașă, în care încape toată iubirea lumii, poți aduce lumina înapoi.
Poți, tebuie doar să vrei!
Aruncă amintirea mea în lada trecutului, ca pe o victorie, și mergi dracului mai departe!!!