“Închide ochii, te rog. Mi-e frig. Da, o să îmi fie mai bine așa. Vreau să îți șoptesc ceva la ureche”, își zise ea și se îndreptă spre oglindă: “a venit primăvara. De ce vorbesc în șoaptă? Pentru că totul se sfârșește. Nu simți? Da, ai auzit bine. A venit primăvara... și totuși, durerea arde sufletul cu nebunia agoniei și moartea îngheață prin iubirea unui vis imposibil. De ce taci? Þi-e frig și ție? Poate că n-ar fi trebuit să închizi ochii... Da. Așa e. Stai liniștită. O să se termine. E doar frig.”
“E frig, durere și moarte, oricât de primăvară ar fi” îi șopteau șiroaiele ei de lacrimi.
“E cald, fericire și viață, oricât de iarnă ar fi” țipa zâmbetul ei din oglindă.
Ea nu mai știa pe cine să asculte. Își pipăi chipul. Își simțea zâmbetul și lacrimile la fel de reale... Deodată, oglinda s-a spart. Pumnul s-a umplut de cioburi și sânge roșu aprins, cald. Oare ce s-a întâmplat? Nu își putea explica nici ea.
“E o primăvară falsă pentru că nu aduce decât moarte nouă, proaspătă... Unde e renașterea? Unde e viața? Să nu o asculți! O să te ucidă și pe tine! Nu te lăsa răpită de culori și de mirosul florilor... Sunt doar himere, ca și fericirea.”, îi țipa umbra.
“Oare a existat vreodată o primă primăvară? O primăvară în care totul s-a născut cu adevărat... pentru prima dată?” o întrebă ea speriată.
“Probabil că da... Totul se naște o singură dată, după aceea doar moare într-una... sau? Eu știu doar ce știi și tu. Nu sunt decât un fel de tine... Îți aparțin. Oricum.. de ce mă întrebi așa ceva? Ce mai contează acum?”,
Și s-a așternut întunericul în încăpere. Umbra a dispărut.
“Unde pleci? Te duci afară? În lumea ta? Unde e aia? Vin și eu! Nu mă lăsa singură... Primește-mă, te rog! Știu că am mai fost acolo... De ce nu îmi răspunzi? Crezi că nu mai pot să vin? Rănile nu se vor închide niciodată dacă nu plec de-aici, nu-i așa?”
Umbra se întoarse mai ștearsă, doar pentru câteva clipe... Se uitau amândouă la pumnul sângerând. Umbra nu spunea nimic. Dispăru din nou. De data asta de tot.
Ea deschise ușa. Era întuneric și afară.

Închid ochii ei și îi deschid pe ai mei. La mine nu e atat de întuneric ca în ochii ei. Ea e undeva înăuntrul meu. Umbra ei e în mine, e a noastră. Ea e o parte din mine.

Flori răsar din gunoi și pământ mort, călcat în picioare de o iarnă grea... o iarnă infinită a vieții... Iubire răsare din suflete singure și pierdute, din suflete îndurerate.
Privesc florile cum mor încă de când îndrăznesc să înflorească. Ele privesc iubirea cum mă omoară... încă de când a îndrăznit să răsara în mine. Trecerea unui timp care de fapt nu trece niciodată, care rămâne mereu “aici”, pentru a ne tortura pe veci, le grăbește lor scurta sclipire de viață.
Durerea sfâșietoare îmi usucă sufletul, îmi stinge și mie viața din ochi. Încep să o înțeleg pe “ea”. Îi simt sângele curgându-mi șiroaie în suflet. Durerea umbrei ei se revarsă în ea; durerea ei se revarsă în mine... durerea mea... rămâne. Poate mai există cineva în care mă scurg eu... de-a lungul vieții. O “eu” de care eu nu sunt conștientă. O “eu” care ne știe pe noi, pe toate...

Suntem un amalgam de bulgări de soare, de primăvară, de suflet pierdut, de nimic, de moarte care părem doar un firicel de nisip în univers...

Se așterne întunericul și peste ochii mei. Se deschid din ce în ce mai rar și mai greu. Mă pierd de eu-urile mele.

Florile mor și murim împreună... Ele se transformă în același pământ iar eu... în aceeași iarnă întunecată, în același vis nerealizat al altcuiva... într-o gaură neagră în care s-au adunat ploile de lacrimi... sunt coșul de gunoi în care soarta își varsă nervii... un teanc de dorințe neîmplinite, morman de idealuri vechi și uzate... sunt goliciunea pe care o am în ochi și pustiul din propriul zâmbet... sunt ecoul “te iubesc”-ului pe care nu ți l-am spus niciodată, dar care îmi răsuna și acum în minte... Sunt un regret al unei vieți care s-a sfârșit înainte de a începe, un oftat trist dintr-o cameră goală unde locuia cândva un bătrân cerșetor care pretindea că e orb... Acum spune că vede, dar nu îi mai folosește la nimic... nu mai are ce să vadă... Poate sunt chiar ochii lui. Sunt modul în care vede el lumea... acum. M-am pierdut de mine. Mi-aș dori sa fiu doar “eu”, dar nu mai pot. Nu mai am cum.

Tristețea ucide cu răceala ei o viață proaspăt încolțită într-o lume mult prea moartă ca să mai mențină ceva frumos...

Un țipăt disperat de lumină mă obligă să deschid ochii. Soarele se preface că e dimineață. Mă întorc în camera de unde a plecat “ea”, cea din interiorul meu... O văd în cioburile de oglindă de pe jos. Pare doar o copilă. Plânge. Oare vrea să iese din mine? Nu știu cum să o eliberez. Vreau să o fac fericită. Ea nu merită asta, nu merită lumea asta... Sau lumea nu o merită pe ea? Plec de lângă cioburi. Mă întristează. Simt ca s-au spart în mine. Mă doare pumnul ei însângerat, pumnul din care i se scurge viața...

O baltă de sânge mă urmărește. Îmi sare în fața ochilor, oriunde mi-aș îndrepta privirea. Mă obligă să ma uit la ea. Crește. Devine din ce în ce mai mare... Se întinde peste tot și îngheață.Văd în lacul de sânge înghețat copila din mine cum moare... din nou și din nou... nu știu dacă e sângele meu sau al ei... nu știu dacă suntem una și aceeași... nu știu ce o să mai rămână atunci când balta va dispărea... mi-e teamă de primăvara asta... dar totuși... a sosit.

Închid ochii... de tot.