Azi lumea mi s-a arătat goală. I-am vazut trupul firav, elastic ca o trestie în bătaia vântului adus de suflarea unor cuvinte, uneori reci, alteori mascate sub căldura ipocriziei. Azi mi-am dat seama că dacă nu ar fi imensitatea sufletului lumii, ea nici măcar n-ar exista. Dacă nu ar fi aceste încercări disperate de a ne găsi și regăsi, nevoia ipocrită (de cele mai multe ori) de a face bine, ura, iubirea... scotocirile în sufletul pe care, atunci când obosim să-l căutăm, presupunem că-l avem... lumea nu ar fi nimic.
Lumea nu ar fi decât carne. O masă de carne pe care o poate consuma creatorul ei la prânzul vieții.

***

"Știi ce îmi doresc?" îl întrebă ea cu niște ochi imenși, plini de lacrimile transparente ale unei realități identice cu ele. Lumea i se reflecta atât de bine! I se proiecta din suflet direct în sublimul mister din ochii săi.

El tăcea. Nu știa ce vroia ea și poate îl interesa câtuși de puțin. Dacă și-ar fi dorit să știe ar fi întrebat-o, nu? Ea încerca să realizeze asta. Pentru prima data realitatea nu o mai durea. Îi plăcea dintr-un parfum de sadism necunoscut. Puțin o interesa dacă el avea chef să o asculte sau nu. Pătura albastră îi acoperea pe amândoi, precum un cer, căzut la picioarele lor, peste ei...

“Aș vrea să ma urc dintr-un tren în altul.. non-stop.... până când nu mai am bani de bilete...și să merg...peste tot... Să călătoresc până la... Nu știu pâna unde.. Să nu mă mai opresc un timp. Da, asta vreau acum. Vreau să fug de toate, înfruntând viața cumva... Vreau să... m-arunc în primul vagon care-mi iese în cale... și gata...”
Soarele li se arăta gol și lipsit de inhibiții, ca și ei. Parcă el ar fi fost reflexia lor. Se reflectau soare... aruncând cu lumină pe cerul de peste ei. Ea zâmbea, visându-și viața. Trăind cumva din amintirile viitorului. Viața e o serie de amintiri. Era conștienta de asta. De-aceea era ahtiată dupa ele, vroia tot mai multe și mai frumoase... mai profunde, mai mari... se vedea amintindu-și într-o bună zi viitorul, amintindu-și prezentul, clipa de acum...
Se schimbase. Nu mai era doar o fetiță cu numele persoanei pe care o avea mereu în suflet zgâriat cu pixul în guma de șters, pe spatele caietului... guma aceea de mult se tocise, zgârieturile dispăruseră, caietele au fost înlocuite cu altele noi... Însă, el... el a rămas cumva acolo. El era cu ea în pat și împărțeau cerul, norii.. împreună formau soarele. Ei erau un fel de centru al universului, în patul lor, în lumea lor... între cei patru pereți muți... dar... nu pentru mult timp și doar acolo.
Ea continua monologul... “când călătorești ai impresia că lași o parte din tine... în locul de unde pleci. Vreau să fii tu partea pe care o las aici. În rest, să mă păstrez intactă. O pot face... mi-aș dori să mă lași s-o fac. Am nevoie de aprobarea ta în asta. Dacă nu ești de acord va trebui să te smulg din mine și o să ne doară. O să se stingă soarele pentru totdeauna. Așa, mai sunt șanse să lumineze din nou într-o zi... Am nevoie să aud de la tine că îmi dai drumul. Că ne-ai deznodat sufletele... tu ai facut nodul, doar tu îl poți desface fără să le rupi, să le frângi. Nu pot pleca la drum cu sufletul sfâșiat. Deci... ce spui? Mă ajuți?”

Răspunsul nu veni. Lui i se reflecta cerul în ochi... liniștea o înnebunea, o îngrozea. De ea se temea cel mai mult. O ura.

“Spune ceva, te rog!”, însă el nu zicea nimic. Se gândea? Nu... pur și simplu era pierdut. Atât de pierdut încât nici nu mai știa unde să se caute sau pentru ce să o facă. Ea înțelegea asta mai bine decât oricine. Și ea era pierdută, însă se pierduse în el... de multe ori. Vroia un cuvânt, ceva... orice. Nu avea nevoie de permisiunea lui, dar i-ar fi fost mult mai ușor așa.
“O să plec oricum, să știi. Tăcerea ta nu ma ține legată de tine. Tăcerea ta nu are nici o putere asupra mea. Nu acoperă țipetele care cheamă o oarecare împlinire, pacea...”

El nu zicea nimic. Ea întinse mâna spre cutia cu chibrituri de pe masă. Mai nou își descoperi o pasiune ascunsă: jocul cu moartea, contactul direct cu ea... Îi plăcea să aprindă chibrituri și să le privească insistent, secunde-n șir până când se stingeau. Asta o calma. Moartea calmează. Moartea chibritului o elibera. O fascina cum se poate transforma ceva atât de roșu, de puternic, de intens în.. nimic, în cărbune. Privea flacăra. Se uita la ea până când începea să o simtă.. Lăsă mirosul să îi pătrundă în carne... să-i alerge moartea, viața arsă, răpusă, prin vene... Se desfăta în mirosul fumului, semn al nimicului, al sfârșitului... simțea cum flacăra îi atinge pielea... Lăsa să îi mângâie ușor degetul. Când deja începea să piște, să doară... Sufla. Deodată, chibritul consumat aproape în intregime s-a stins. Și-a aprins încă unul. Și tot așa până când el i-a spus:
“Fă ce vrei.”.
Ea s-a oprit: “Mă iubești?”.
Nu știe cum a îndrăznit să întrebe asta sau dacă va primi vreodată răspunsul sincer în loc de cel dorit. Nu mai știa nici care e cel dorit.
Încă își auzea întrebarea fremătând pe buze... plimbându-se. O vedea ajungând în urechea lui, sărutându-i-o ușor... delicat.. pătrunzându-i în minte....El se îndrepta spre ea. Aveau amândoi mâinile reci. Diminețile de iarnă nu sunt bune pentru conversații de genul acesta, se gândi ea... Fără să își dea seama, se țineau de mână. Piciorul lui era încolăcit cu al ei. Imediat după ce realiză ea asta, zâmbi. O iubea. Știa că o iubește. De ce a trebuit să-l întrebe? Nici nu își termină șirul gândurilor căci deodată mintea îi fu răpită cu brutalitate de un sărut pasional care i-a gâdilat toate simțurile.
“Tu ce crezi?” întrebă el zâmbind.
Ea îl săruta-napoi: “Cred că... nu mai plec. Îmi place în compartimentul ăsta cu tine.”
“Putem călători aici pentru cât timp vrei.”
“Cum rămâne cu biletele?”
“Le avem de mult.”
Și totul s-a terminat într-un sărut, un sărut care i-a deschis ochii. Trenul scotea niște sunete infernale. Ea era chiar în primul vagon, lângă locomotivă. Se uita în compartiment. Era tot singură. Își pierduse biletul... sau poate că luase trenul greșit? Nici ea nu mai știa. Ploua. Soarele nu mai exista, era ca și când nu ar fi fost niciodată. În geam era o fată cu ochi misterioși, dar misterul doar acoperea goliciunea lor... O lacrimă curgea ca o perlă, strălucind. Fiind unica sursă de lumină care a mai rămas din soarele lor.

***

Poate că totuși lumea nu e decât o masă mare de carne, iar sufletul nostru e reflexia ei în noi...