O frântură de seară

E seara de 21 Iulie 2005, seară caldă de vară capricioasă cu lună plină, care de fiecare dată mă hipnotizează cu prezența ei fantomatică.
Deschid larg ferestrele apartamentului să intre aerul răcoros împrospătat de mirosul persistent al petuniilor înflorite din geam, presărate cu dragostea mea, cu praful stelelor și cu lumina aurie a lunii pline, la care privesc fără nesaț căutând să dialogăm enigmatic.
Prin camere circulă un curent de aer rece care îmi mângâie trupul cu plăcere și flutură pliurile perdelelor înflorate, proiectând flori diforme și umbre mișcătoare pe covoare.
Sunt singură în tot apartamentul unde cândva răsunau glasuri vesele, care sau topit în timp lăsându-mă singură într-o liniște adâncă pe care numai eu cu prezența mea o deranjez. Cine ar fi crezut că voi avea puterea de a trăii această stare de spirit nedorită de mine niciodată.
Pășesc desculță cu pași mărunți și repezi din fire, care parcă alunecă pe plușul covoarelor din camere ca niște năluci. Sunt îmbrăcată lejer într-o cămașă de noapte subțire sub care ascund un trup bronzat de soarele verii, trup cu un suflet frământat de intemperiile destinului ca valurile mării, dar cald și bun zic eu.
Mă pregătesc de culcare după ce îmi fac modesta cosmetică de seară, regretând sincer că mai îmbătrânesc cu o zi, lucru pe care oglinda mi-l arată sfidător.
Ca întotdeauna spun noapte bună celor dragi a căror chipuri încremenite atârnă în tablourile mute pe pereții albi și a căror prezență îmi tonifică sufletul și face ca singurătatea mea să dispară inexplicabil. Apoi mai verific o dată robinetele de la apă, de la gaz, ușa de la intrare, mai așez din mers câte un obiect la care din grabă i-am schimbat poziția fixată, căci trebuie să spun că sunt obsedată din ce în ce mai mult de ordinea lucrurilor și apoi stingând luminile lustrelor în urma mea mă duc relaxată la culcare.
Lăsând prin camere mirosul sprayului deodorant de după duș și al petuniilor înflorite, mă îndrept spre dormitorul conjugal îmbălsămat cu amintiri de neuitat, în care mă așteaptă un pat dublu foarte confortabil în care mă cufund singură cu gândurile și cugetările mele extrase dintr-o viață tumultoasă cu amintiri condensate, frumoase, picante, care simt că trebuie exprimate în scris pentru curioșii mei urmași și care sunt suportul viu al singurătății mele.
Sting lumina din cameră, nu înainte de ai mulțumii lui Dumnezeu pentru că exist și pentru că mi-a dat putere să trec toate punțile încercărilor și ale singurătății.Defapt singurătatea poate fi un început de drum nou, pozitiv sau negativ dacă te lași dusă de val.
Mărimea dormitorului inundat de liniștea apăsătoare a nopții amplifică cel mai mic zgomot făcându-mă să tresar adesea ca un copil, iar lumina argintie a lunii furișată prin fereastră mă scaldă într-un balsam aparte de visare și creație pentru care din nou trebuie să-i mulțumesc bunului Dumnezeu din toată ființa mea. El a fost învățătorul meu spiritual pe al cărui umăr n-am plâns degeaba niciodată și care m-a ajutat necondiționat să progresez în viață cu puțină credință respectată ca o simplă pământeană pentru care am primit în schimb multă puterea de a lupta și a nu ceda în fața greutăților neinvitate.
Apoi,după toate cele spuse mai sus mi-am așezat încet, încet, gândurile pe perina moale, martoră mută a celor petrecute cândva, care
puse cap la cap după lungi frământări îmi apasă cu greutatea degetelor lor nevăzute pleoapele ochilor mișcându-le apoi paralel cu torentul viu al viselor. După tălmăciri amănunțite adeseori aceste vise au devenit premoniții care aroape m-au speriat cu precizia lor. Deschid din nou ochii după trei, patru ore de somn iepuresc, deșteptată de ceasul biologic foarte zgârcit cu mine și salut înviorată dimineața ca pe o prietenă fidelă pe care am invitat-o la sărbătoarea unei noi zile, și a unor noi provocări de viață inprevizibile.

22 –07 -2005