- Bună ziua, aș putea sa vorbesc cu Damian, vă rog?
- Bună, Mălina…nu este acasă, a plecat cu colegii lui.
- A plecat…înțeleg. Știți cumva pe la cât sa întoarce?
- Nu aș putea să spun cu precizie, s-au dus toți la Paul în cămin să învețe.
- Bun, îi spuneți dumneavoastră că l-am căutat?
- Sigur că da, o să-i spun să te sune!
- Mulțumesc mult, o zi bună!
Fata puse receptorul în furcă sceptică: hmmm, să învețe?!...Tocmai astăzi?
I se citi regretul pe fața-i rotundă, cu trăsături de indiancă, iar buzele și sprâncenele-i se arcuiră într-o expresie de îngrijorare.
Își aruncă privirea prin cameră și zări un teanc de CD-uri de la Damian, uitase să le vizioneze. Se ridică și păși pe vârfuri până la raftul unde se găseau. Le mângâie ușor și zâmbi copilărește, ca și cum i-ar fi văzut mutra în fiecare carcasă a fiecărui CD.
„ Nu-i nimic, își zise, o să ne vedem cu siguranță mâine! ”
Damian și Mălina erau prieteni din copilărie…și odată cu trecerea anilor, între ei sentimentele s-au dezvoltat. El era mai mare, student în anul doi, pe când ea era o copilă de 17 ani, naivă și care nu conștientiza sentimentele lui.
Mălina ținea la Damian, dar din cauza apropierii dintre ei, nu reușea să vadă dincolo de amabilitatea și prietenia băiatului.
El o iubea…o iubea nebunește, dar știa că un copil ca ea nu va putea înțelege ce e aia dragoste, așa că o lăsa liberă…să viseze vedete care să-i fie iubiți, iar el se amuza și aștepta ca ea să înțeleagă.
Știa că va înțelege…era doar o chestiune de timp.
Se vedeau frecvent și petreceau multă vreme împreună, povestind și filosofând despre viață.
Pentru că el era mai mare, știa mai multe și îi explica fetei chestiuni de viață și de moarte.
Era amuzantă, naturală, cu părul acela moale și negru care îi cădea până la jumătatea spatelui, cu tenul închis și ochii verzi…ochii aceia verzi care sunt reușiți, pentru că nu toți ochii verzi sunt frumoși. Ochii verzi nu sunt precum cei albaștri, sunt mai slabe șanse ca aceia verzi să aibă intr-adevăr o nuanță memorabilă…de obicei sunt o amestecătură nereușită de verde cu căprui.
Dar cei ai Mălinei, nu! Ei erau adânci, transparenți și licăritori.
Damian avea mereu impresia că privește marea când se uită în ochii ei și nu înțelegea paradoxul acesta: să vezi marea în niște ochi verzi și nu albaștri!
O privea cu drag și în adâncul lui abia aștepta ca ființa aceea încântătoare să se maturizeze și să-i înțeleagă mesajul.
Mălina observase ceva ciudat în privirile lui, dar nu voia să-l întrebe nimic, pentru că, zicea ea, asta ar fi stricat prietenia sinceră dintre ei…ea nu voia mai mult de la acea relație și credea că niște sentimente mai puternice aveau să distrugă strânsa și sincera legătură care se formase între ei de-a lungul anilor.
…Și continuau să glumească, să se simtă bine împreună, dar să refuze să vadă dragostea din privirile băiatului. Erau copii, și ce știu copiii?
Damian era mereu acolo, ca să o ajute…îi recomanda cărți, îi povestea filme, îi repara bicicleta și casetofonul, o făcea să râdă, o ținea de mână când avea de traversat vreun pod peste o apă și o privea cum se teme. Lui îi plăcea să o privească, uneori stătea minute în șir privind-o și ascultând-o. Avea un mod simpatic de a vorbi, o dată pentru că era sâsâită și vorbea repede și încă o dată pentru că avea o plăcere nebună de a gesticula…și făcea asta într-un mod foarte amuzant.
Băiatul era tăcut…o lăsa să povestească, niciodată nu o întrerupea, abia la sfârșit își spunea opinia și vorbea calm, încet și cald, contrastând stilului ei.
Mălina îl asculta, de asemenea cu atenție, pentru că știa că el este matur și vede lucrurile altfel dar de multe ori nu era satisfăcută de părerile lui și afișa expresia aceea a copilului nemulțumit de mama sa că nu-i ia bomboane.
El zâmbea călduros și spera ca fata să înțeleagă cât mai curând ce îi explica el.
- Hai măi becules, că o să inselegi tu odată si odată. Spunându-i asta, îi zâmbea din priviri și o înveselea și pe ea. Apelativul de „ beculeț” venise în mod natural, ca urmare a ideilor copilărești pe care le avea fata.
- Becules…repeta ea pe un ton supărăcios și strâmbându-se ștrengărește. Decât ssă sstăm așa ca penssionarii mai bine mergem ssă ne jucăm teniss de câmp…
Pe Damian îl încânta dinamismul ei…iar ea niciodată nu se temea să-i spună tot ce îi trecea prin cap.
Un singur lucru nu-i spusese niciodată, și anume că îl admiră!
Îl admira foarte mult și vedea în el cel mai bun om. Mai mult decât atât…nu-și imagina viața fără Damian.
„ Omul acesta este divin…câtă răbdare are cu mine, este extraordinar, trebuie să-i spun asta, …dar dacă îi dau speranțe aiurea? Eu nu vreau mai mult de la relația noastră, îmi este de ajuns să îl știu prietenul meu și atât. Dar, dacă mă mai gândesc…ce rost are să-i spun? Probabil că știe ce cred despre el, și în plus…mai este timp să îi spun și asta. O să-i spun la momentul potrivit! ”
Gândind astfel, Mălina luă unul din CD-urile cu muzică făcute de Damian și începu să asculte…Melodiile pe care le ascultau împreună, cu soare, motociclete și zile ale vrăjitoarelor! Din nou zâmbi și își aminti că nu se mai văzuseră de mult.
„ Cred că îmi este dor de tine, Damian! „ spuse fata cu glas încet, dar totuși perceptibil.
Se întinse pe pat și începu să se gândească la chestii insipide, fără cap și fără coadă, fără început și fără sfârșit…chestii la care ne gândim cu toții ca să treacă timpul mai repede.
Melodiile CD-ului se prelinseră ușor pe lângă urechile fetei care adormise in patul acela mare acoperit cu o cuvertură maro, rece și lucioasă.

- Mălina! Mălina, trezește-te!
- Ce…? Cât este ceasul? De ce să mă trezesc de acum? E duminică, mama, lasă-mă să dorm.
- Mălina…Vocea mamei se auzi blândă, temătoare și tremurândă.
Fata deschise ochii încet, fără chef și iritată, o privi pe mama ei și, văzând-o înlăcrimată făcu o sforțare supraomenească și se ridică în coate.
Buzele-i întredeschise și ochii somnoroși ai fetei descriau atâta teroare…
Simți că timpul se dilată, clipele se opresc, se strâmbă, râd. Îi păru că, până și camera se contorsionează.
Mama sa era în picioare, în fața patului…o privea și plângea! Plângea cu ochii-i mari, cu suspine și buze uscate de deshidratare.
Mălina simți un fior cum nu mai simțise niciodată, de parcă fusese răscolită pe dinăuntru, literalmente, parcă stomacul începu să geamă și să se miște, voind să iasă afară cu totul.
O privi pe mama ei tragic…clipi ca și cum știa că o nenorocire se întâmplase. De fapt, chiar bănuia că este ceva grav, numai că nu avea curajul să întrebe CE?
Se ridică mai bine în capul oaselor. Mama stătea nemișcată și cu multă durere în priviri.
Atâta durere nu mai văzuse niciodată în viața ei. Întrebă cu glasul stins:
- Ce s-a întâmplat? Ar fi vrut ca răspunsul să dureze veșnic și să nu afle niciodată…Cu toate acestea, vocea mamei, poate mai stinsă decât a Mălinei șopti:
- Damian…a murit!
Părea că o lumină puternică o orbește. Mută de durere, cu ochii împietriți, cu glasul mut și mâinile încleștate, Mălina suspină lung, cel mai lung suspin, apoi se prăbuși pe pat, înăbușindu-și durerea în perna mică.
Nu putea gândi nimic, și nici vedea ceva…nu simți nimic mult timp.
Se trezi în același pat, câteva ore mai târziu. Se uită în jur și răsuflă ușurată, văzându-se singură în cameră…totul părea un vechi coșmar.
Se ridică sleită de puteri și privi pe geam…era soare.
Când se întoarse spre pat, zări pe spătarul scaunului haine negre…de doliu.
Închise ochii și refuză să creadă că este adevărat, își strânse și își mușcă buzele cu gust de lacrimi, apoi, fără putere sau glas, îmbrăcă hainele de pe scaun.

Totul era ireal…multă lume cunoscută, mulți prieteni de-ai lui Damian, dar unde este Damian?
Mălina era într-o stare deplorabilă, inconștientă de ceea ce face sau de ceea ce urmează.
Părinții lui Damian o zăriră si, uciși de durere, o îmbrățișară! Fata nu reacționă…ci privi în gol, încercând să înțeleagă.
Vedea că ei îi spun ceva printre lacrimi…dar ea nu auzea nimic, ci doar îi privea neputincioasă și speriată.
- Unde este Damian? Se auzi, într-un final, vocea fetei, sunând sec, uscat.
Mama lui o luă de mână și urcară împreună scările blocului unde locuia…Erau atâția oameni care o priveau și plângeau.
Trei etaje și ajunseră pe palierul lui.
Undeva, la capătul culoarului, văzu lumini de lumânări și simți cum i se suie tot sufletul în gât…în fața ușii îl zării. Era fotografia lui!
Se prăbuși fără simțire pe podea.
Apoi totul i se păru normal…nu putea să plângă, știa că s-a întâmplat ceva rău, dar din cauza sedativelor, nu mai era in stare să dramatizeze.
Văzu acea cutie care intra în pământ și toți oamenii aceia tânguindu-se, dar ea nu își auzea decât propria-i respirație.
Mai văzu o dată fotografia lui și eșarfa albă pe care ea o purta la gât…apoi nu mai văzu nimic!

Zilele treceau fără rost…Nu mai vorbea cu nimeni!
Asculta melodiile de la el, vedea filmele de la el, râdea și plângea în același timp.
Cuvintele lui pline de înțelepciune îi răsunau în minte:
„ Mie nu mi-e frică de moarte…Mi-e frică de faptul că nu o să mai fiu cu voi, prietenii mei! Becules, clipele astea, o sa si le amintești cu drag!”
Într-o zi, în fața oglinzii își tăie părul din suferință!
Îl striga prin casă…pe afară, pe terenul de tenis…peste tot. Dar nu îl mai găsi niciunde, iar toate cuvintele îi rămaseră ei, neștiute vreodată de el.
Durerea era prea mare să mai poată continua…

„Și-am ajuns la un mal, pe o stâncă
Să-mi înec tot amarul nu pot,
Și mă-ntreb dacă apa-i adâncă
Să mă-nec azi cu jale cu tot!”