Am căzut în mine ca să te pot căuta. De-atunci umblu bezmetică pe străzi negre de fum apăsător, greu... E trafic la mine-n suflet. Ni se aglomerează gândurile. Le simt încâlcindu-se sub formă de șosele întortocheate și mașini care aproape că zboară una după cealaltă... De ce nu vrei să mă ajuți să fac o scurtatură? De ce nu vrei să mă cauți și tu?
Mă grăbesc de mult timp și totuși nu pot fugi mai repede decât bătăile inimii.
Alerg, urmărind tot felul de apusuri ale unor zile pe care refuz să le recunosc; sunt zilele în care trebuie să supraviețuiesc fără tine, zilele în care praful ridicat de mașinile alea învechite de norii de timp ce plouă peste ele îmi sfâșie plămânii, îmi taie respirația... covoare de pilitură de plumb apasă pământul de sub mine. Mă dor tălpile în zilele acelea...
Și încă mă grăbesc. Dacă ai știi cât de mult mi-am dorit să pot trece pe “partea cealaltă”, să ajung cumva din mine în tine… dar tot mereu apărea o altă stradă. Iată-mă în sfârșit în fața unei treceri. Să fie asta ceea ce caut? M-ai chemat cumva? Nu. E un semafor pe cealaltă parte. E roșu. Stau. Aștept. Tot roșu. Secunde de roșu, minute de roșu.... Ani de roșu. Trec veacuri de neputință cu zilele pe post de ceas negru pentru mine, soarele e minutarul și luna secundarul… meu. Îmi bat privirea cu ochi grei pe semafor din oră în oră, din soare-n soare, din lună-n lună...
Eu sunt tot acolo. Dar tu... tu... La tine e încă roșu. Am ajuns atât de aproape de “cealaltă parte” încât am uitat să mă mai grăbesc. Grăbește-te tu pentru mine sau... grăbește-mă! Ia-mă de mână, te rog și trece-mă tu strada peste “azi”-ul infinit care mă sufocă de când... de când te caut.
Privesc semaforul blocat. Omulețul roșu se uită înapoi la mine, trist. N-am voie să trec. Mă gândesc că poate e de fapt omulețul verde plin de sânge, ucis cu brutalitate de timp, de tine, de noi... Sau poate e verde doar în secundele în care pleoapele-mi cad grele pe ochi. E verde când clipesc, e verde când visez.... Visez la un daltonism trecător. Mi-l impun. Dar… stai puțin! Dragostea nu are limite, nu are bariere sau semafoare. Păcat că am uitat ce e aia dragoste. Te aștept de prea mult timp ca să mai știu, ca să mai simt…
Amorțesc mereu și adorm în mine. Să fie oare acesta un fel de sfârșit de drum? Dacă aș trece cuvma pe “partea cealaltă” și aș deschide semaforul, aș găsi în el o tăbliță ruginie cu “eșire”? Aș ajunge la un alt nivel? Aș pătrunde într-o altă lume?
Privesc din nou semaforul. Știu că e roșu, însă vreau să-l văd verde. De-acum, pentru mine roșul e noul verde. Mașinile trec necontenit. Mie mi-e mai teamă de ce mă așteaptă pe partea cealaltă, decât de ele. Închid ochii. Îmi mușc buza. Simt căldura prelingându-mi-se pe dinăuntru, dar... e vizibilă. Un roșu aprins, cald, mă mângâie, mă cuprinde, mă doare… Te văd. Nu mai știu cum arăți dar te văd. Nu-mi dau seama dacă zâmbești sau dacă plângi, dacă ma aștepți sau dacă pleci dar... te văd. Știu că ești “acolo”.
Ești... “aici”. Da, am ajuns pe “partea cealaltă”. Am trecut. Caut semaforul pe care-l vedeam. În locul lui, nu este decât o cutie poștala veche. Mă îndrept spre ea. Simt că sunt atât de aproape de tine... Simt că ești acolo. Deschid cutia. Te citesc:

“Plecasem în mine să te caut, am ajuns aici, dar... era roșu. Mi-a fost teamă să trec... Rătăcesc în mine, încercând să mă regăsesc... Nu cred că te mai caut, deși știu că fără tine sunt pierdut pe veci. Mi-am lasat sufletul aici.

P.S.: Te iubesc.”

Semaforul este acum pe partea cealaltă… E roșu.