Cât de mult mi-aș dori să mai am timp să citesc o carte! Sau să stau liniștit în fața unui coniac și să cuget la nimicuri; să privesc un film și să-l percep ca un eveniment normal din viață. Numai gândul că aș putea să-mi pierd o zi într-un muzeu, privind și mirosind a vechi, a mister și a sfidare la adresa vieții mă înfioară și-mi consumă ultimele resurse. Îmi refuz tot, inclusiv gândurile. Nu las nici o idee să-mi penetreze universul setat pe continuă luptă. Avid să fiu în linia întâi, din rutină uit total de mine. De nevoile mele. Trec semenii pe lângă mine și eu îi ignor. Mă petrec permanent cu frumosul și eu nu-l mai observ. M-am obișnuit cu cadavrele din cotidian, care ca și mine își refuză durerile, se ignoră reciproc și își consumă ilogic viața. Știu din reflexul rațiunilor mele că viața există; și mai știu din aceleași reflexe că viața își cere drepturile și că nu îmi va ierta refuzurile. Este prima oară în ultimele luni când reușesc să mă adresez mie, să mă aștern aici. Mâine am să aflu dacă a folosit cuiva, sau dacă sunt mai secat decât azi. Mai știu că ceea ce-mi trebuie imperios azi, mâine îmi oferă iluzia amărăciunii, pe care nici nu am timp să o degust. Nu cred că îmi permit, deși afectul este aproape nul, să regret ceva. Cu certitudine o să-mi permit să nu mai fiu eu, atunci când chiar că nu voi mai fi eu. Când nimeni nu mă va regreta și nimeni nu-și va aduce aminte de mine. Nici măcar mama, pe care la rându-mi am uitat-o de când m-a scăpat în lume. Și mai știu că merit dreptul la viață, atunci cînd voi știi să mi-l ofer.

Cluj Napoca,
mai 2007