Timpul... o arca mitica in care intinse secundele zac precum cuvinte abstracte fara strop de noima. Timpul este ca un pamant pe care sunt intinse toate. Pana la ape, intamplari si erori de silogisme, pana la tine si mine, pana dincolo de aici si niciodata.
Spatiul subexista in timp, pentru ca timpul le cuprinde pe toate.
De cate ori n-ati asteptat ceva cu sufletul la gura, ceva ce avea sa se intample peste doua saptamani, peste o luna, peste un an sau doar peste cateva seci de secunde?... De cele mai multe ori toata umplutura dintre devenea de o inutilitate grozava si condamnabila, iar tot acel spatiu format din ore si zile se transforma intr-unul arid de o sterilitate aproape absoluta, stare ce-o imprumuta desigur tuturor intamplarilor ce se inveleau sub a lor piele abstracta, invizibila pentru ochiul-ochi. Iar apoi... infaptuindu-se in sfarsit marea asteptata grozavie, ramanem cu un vid creat intre doua puncte, punctul zero, de constientizare a viitoarei intamplari si acesta, de finalizare, vid exprimand o oarecare perioada despre care zau daca mai stim mai mult de unul sau doua amanunte. Altfel spus ucidem ziua de azi pentru ziua de maine.
Viata se transforma in moarte, si in loc sa traim, nu facem altceva decat sa murim, din punct in punct, din colt in colt, din aici intr-un acolo atat de bine stiut si atat de bine calculat si pregatit in amanuntime. Iar noi credeam ca stim atat de bine ce vrem si cunoscandu-ne atat de bine, stim de fiecare data ce trebuie sa cumparam din piata si ce trebuie mai degraba facut decat ce nu trebuie.Cam astea ar fi premisele de unde pleaca totul, o cunoastere mai mult decat eronata si evaziva a propriul sine care ne trage si arunca prin tot felul de mocirle cu iz de mosc si parfumuri scumpe.