Ei bine, am depășit virtualul și am ajuns la Iași.Am urcat scările pîna în pod și chiar mai departe în podul sufletelor.Special pentru acea seara, gîndurile au dospit în cuvinte și cuvintele s-au copt, luînd forma unei cărti, ce împrăștia arome de cerneală tipografică.Am luat o carte în mînă, am mirosit-o și am rasfoit-o cu poftă.Alma, mi-a spus mustrătoare: Codrina, nu se deschide cartea în seara asta, e încă udă.Am zîmbit și mi-am văzut mai departe de hrană, ca un copil pe care nu-l potolești ușor.Fiecare a recitat cîte o poezie, doua.A venit și rîndul meu.Doar am citit, așa cum spunea Filip, parca citeam instrucțiunile de folosire ale unui produs nou.Aș fi vrut să-mi priviți umbra și nu chipul.Aș fi vrut să-mi ascultați gîndul și nu vocea.Umbra și gîndul nu trădează emoții.Dar, n-a fost așa.Mi-a tremurat vocea, tremuram și eu ca să mă scutur parcă de emoțiile împrumutate de la cei din sală. M-am transformat cu „Transformare”.Ucigător de frustrant. Spre sfîrșit, Alma m-a întrebat cum mi s-a părut.I-am răspuns : a fost cel mai frumos cenaclu, chiar dacă-i singurul din viața mea.
S-a lăsat cu autografe, zîmbete, dulciuri, fotografii, dîra de impresii...
Noaptea, în camera, am vorbit cu Silvia mai puțin despre poezie și mai mult despre idealurile femeii.
A fost așa cum v-am spus, aventura vieții mele.M-ați extras cu persuasiune din cîmpul în care gravitez în fiecare zi.
Am ajuns acasă, am închis o ușa în urmă și mi s-au umezit ochii. Nu știu de ce …poate știți voi, acești frumoși nebuni ai www.poezie.ro