Aici pe web, în clasă, în casă, în cartier,la servici, la tribună, la bancă sau ... la cimitir
„noi vrem ...” nu atit pămînt cit nivel deasupra lui: respect.
Marea criză valorică la nivel(sic) individual e resimțită in ultimele decenii de tineret prin ceea ce a devenit subiectul multor studii pedagogice și psihologice: stima de sine.
(pentru cititorii de limbă engleză, vezi pagina web: National Association for Self Esteem
http://www.self-esteem-nase.org/research.shtml#problem )


Întrebarea (sau răspunsul legat și de eseul apărut aici „Nevoia de Pedagogie”) este:cine ne poate da/reda
autostima.
Banii, tata, școala de corecție, călugării tibetani, funcția, medaliile, diploma înrămată de pe perete, Cîntarea României, Guiness Book, pagina personală de pe internet?
Răspunsul meu:
educația – acea complexă facere și prefacere a ființei umane care începe cu venirea pe lume și sfîrșește la părăsirea acestei lumi. A nu se confunda educația cu instrucția, școlile, diplomele, titlurile, onorurile.
Așa cum nu putem echivala o persoană cultivată cu una talentată, genială.
E de prisos a da exemple; istoria umanității abundă în cazuri celebre.
La intrebarea (retorică) primită de la Dana, răspund aici: dascălii sint doar una din verigile procesului educativ, cea oficială, publică, particulară, socială. Educația începe acasă, continuă la școli, dar se consolidează numai prin voia sau/și cu efortul nostru.

Exemple din experiența mea de predare a limbilor străine în România și California.

1.București 1983
Elev, clasa a 3a, adus de mama lui la mine pentru lecții particulare de limba engleză.
Primele noțiuni de culori si numere in limba română – vagi. Metoda pentru primul an de limbă străină e orală. Folosesc cartonașe sau obiecte pentru școlari.Nu am putut să îi predau citirea orei în engleză(pe ceas deșteptător de jucărie) Nu recunoștea timpul pe ceas nici în română.
Explic asta mamei(casnică) și imi spune că băiatul e prea mic(9 ani) să-i cerem să „citească” ceasul; apoi adaugă în glumă : are o viață întreagă înainte să stea cu ochii pe ceas.

2. București, 1983
Parinți din familii numeroase, tatăl șofer de camion pe șantier, mama paznic de noapte la o școala profesională, copil unic, fetiță , 9 ani. Am fost impresionată de argumentul lor la sacrificiul de a plăti profesor de limbi străine copilului: o batrîna în satul unde copilăriseră nu avea pe nimeni și nici un mijloc de trai, dar se putea întreține onorabil fiindcă vorbea o limba străină(nu-mi amintesc exact, poate germana) și astfel și-a cîștigat un ban la bătrînețe, dar și respectul.
(acea fetiță a fost una din reușitele mele profesionale, lucru posibil datorită părinților)


3. Madrid 1991
Bursa de studii de cercetare oferita de Ministerul Educatiei spaniol mi-a dat posibilitatea sa asist la mai multe ore de limbi străine in școli de stat si particulare, să frecventez departamente si catedre universitare.
Reacție:stupoare la nivel(sic) de politici educaționale.
Profesorii (de limbi străine)de școală erau (în anul academic 1990-1991) reciclați în felul următor: două săptămăni(plătite de stat și guvernul de la Bruxelles) de schimb de experiență intr-o țară vorbitoare a limbii lor de predare ( Uniunea Europeană), urmată de mărirea salariului, avansarea în grad, alte beneficii. Cînd am întrebat dacă acești profesori „reciclați” sînt testați înainte și /sau după cursul respectiv, funcționarii de la Ministerul Educației m-au privit cu nedumerire: nu mai auziseră de așa ceva. Mi-au confirmat că nici o țară nu are fonduri pentru un astfel de test, ar consta enorm și nu se face niciunde.
La nivel(sic) universitar era ...și mai bine! Toată lumea cu mic cu mare, (asistenți, profesori, conferențiari) se afla
pe la vreun doctorat fie prin Americi, fie aiurea.(Unde o fi, numai să fie!)
Vreau să spun că în domeniul studiilor umanistice, teoriei valorilor(specialitatea mea la acea dată) profesorii spanioli nu puteau afla pentru cercetare mai bune biblioteci si arhive ca cele naționale (cenzurate pînă recent de elite, biserică, dictatură).


4. California 1993

Școală Montessori cu taxe de 480 dolari trimestriali pentru un copil de virsta preșcolară.Diplome pe pereți, certificate de apartenență la asociații si societăți Montessori, în lemn de nuc.
Părinții - cadre universitare. Profesorii – studenți sau mame. Cazuri de comportament deviant la copil nu se discutau sau reclamau părinților:incompetență, dar mai ales, judecată pragmatică. A spune unui părinte că odrasla are nevoie de logoped, psiholog, etc. înseamnă a pierde un client. Eventual copilul va fi transferat la un alt program, școală ori cel mai ades, patronii școlii dați în judecată pentru discriminare.
Părinții americani nu se interesează de ce fel de pedagogie e sau nu e Montessori. Sună bine și e frumos în clase și curtea școlii.
Elev nou, din Franța. Mama lui, nu știu cît de bine cunoștea metoda, cert e, cunoștea mai bine ca mine America:
a observat unele nereguli. Investigînd tarifele și pretențiile umflate ale patronilor a aflat impostura și retras copilul de la școala care nu avea atestare de la nici o asociație menționată în diplomele etalate pe pereți.
A primi atestare trebuie plătită o taxă destul de mare asociației respective, plus existența a cel puțin trei profesoare cu certificate de pedagogie Montessori.
Concluzia: aceste grădinițe „Montessori” sînt pretutindeni în Americi(SUA, Canada, America Latină)

Închei aici confesiunea mea profesională, intrebîndu-mă și întrebîndu-vă:
Oare nevoia de autostimă nu e un strigăt al propriei neputințe de a ne afla drumul în viață, în artă?!
Oare vanitatea nu ne pierde atunci cînd odată înrămată, premiată, stima noastră nu mai e decît o „formă fără fond”?!
Răspunsul ce mi-l dau este: după vîrsta de 18 ani doar noi înșine sîntem răpunzători de nivelul fie socio-profesional, fie spiritual, intelectual.
Adevăratul nivel nu ți-l poate da societatea, ceilalți;
societatea poate sau nu recunoaște, recompensa, celebra, pe drept sau pe nedrept și mereu în mod convențional, anumite performanțe, nu însă merite.
Istoria civilizațiilor nu a cunoscut încă meritocrația ca formă de guvernare politico-socială.
...

...încă un soldat american a fost ucis zilele astea în Irak.
Nu împlinise 20 de ani.
Tatăl lui nu plîngea, dar era sfîșiat de remușcări și durere: acest fiu unic a fost un copil problemă pentru care nici o metodă, școala de corecție, slujbă nu a dat rezultate; într-o zi și-a anunțat părinții că s-a înrolat în armată. Era o victorie neînchipuită a lui asupra propriei crize de identitate:cîștigase.
Avea un program, o disciplină, o datorie, o cauză, respect și chiar logodnică.
A murit ca un erou, spune mass-media.


Elena Malec
California, 15 aprilie 2004