Te vad ca pe copacul acela, la fereastra sufletului meu, intr-un sfarsit de toamna, intr-un prag de iarna, dezgolindu-te de ultimele tale frunze in fata unei ferestre unde am uitat sa imi pun perdele, unde am refuzat poate sa trag draperiile. Privindu-te de acolo, de dincolo de geam, de dincolo de scut, am invatat sa fiu. Iubindu-te, am reusit sa deschid acea fereastra intepenita de vreme si cu mana intinsa... in prelungirea sufletului, ti-am atins ramurile... ti-am atins lacrimile... si degetele mele au mangaiat fiecare cuta a coajei aspre de copac... era fruntea ta... de pe care oboseala, tristetea, dispareau odata cu fiecare atingere... Desi vantul mi-a inchis deaodata geamul in nas, continui sa te privesc, sa te iubesc... etern copac la fereastra sufletului meu.