Nu ne naștem cu amintiri, acestea se acumulează cu timpul și uneori ne dor, pînă în cavitatea toracică.
De ce oare dor amintirile ?
De ce rămîn mereu atît de straniu de singure, neîmpărtășite, ca o claustrare a lumii, într-o galaxie de stele explodate demult.
Deși mă dor, nu mă pot elibera de ele, pentru că au devenit un fel de cămașă a sufletului, pe care o schimb doar pe vise și pe fulgi de nori, cînd lacrima curge într-o călimară demodată , un toc arhaic precum cuvintele uitate scrie automatic într-o limbă aproape moartă, fără posibilitatea de salvare în cotidian.
Cele mai reale sînt iubirile. Acestea nu mor decît odată cu noi. Un poet donator, un romantic, căzut pe cîmpul de luptă al poeziei unei diaspore romanești, și aceasta uitate demult, scria într-un caiet, pe care pusese mîna un domn, un oarecare Erich Fried.
Poetul, zăcea pe o scenă a vieții și a morții într-un colț de lume. Un canibal, care-l iubea în taină, voia să-l mănînce, de viu. Poetul era prea inteligent, nu mai avea scăpare, pentru că existența sa era prejudiciată.
Ca să nu fie mîncat de canibal, poetul, se sinucise într-o seară pe scena principală a celui mai iubit teatru din oraș.
Canibalul, nu l-a putut mînca de viu, delectîndu-și mațul "de mătase", monstruos, pe care chiar și Dinescu îl intuise în coșmarul său, cînd scria , ca un imbold al apărării, în volumul de versuri "Moartea citește ziarul", despre fantomele aceleiași morți, pe care doar o intuia, nu putea însă să o vadă. Dinescu nu-l vedea pe monstru, dar unii apucau să stea de vorbă cu el, să se lase chiar devorați de fiară, sau să se prefacă idioți, pentru a scăpa cu viață de paranoidul care se credea Dumnezeu.
Amintirile mele, au închistat și ura, nu numai iubirea în ele. Portretul bestiei "internaționale" e mereu la fel, ca în anii 80, cu sau fără pălarie, chiar și atunci cînd își schimbă măștile.
Care om sănătos la minte, s-ar putea lăsa de bunăvoie mîncat? Nimeni! Cel puțin,eu nu!
Dar alții care primesc bani și iscălesc un contract pentru donarea vieții? Hm?
Primește omul bunuri materiale și acceptă să se dăruiască, atunci cînd contractul excpiră, monstrului.
Unii nu pot să ducă povara aceasta, se sinucid înainte de a se împlini sorocul.
În anii 80, monstrul nu plătea. În străinătate are nevoie de acoperire, legile fiind mai dure.
Totuși, nimeni nu se sinchisește de prezența lui.
Trece cu circul lui, cu cadavrele sale prin toată lumea(actualmente este la Los Angeles) cu trupa sa de killeri țigani, școliți în școli de patologie, judo, karate și în școli de securitate, unde se învață spălarea de creier.
Nu rămîne nimic de relatat.
Oamenii se plictisesc sau nu cred și nu vor să creadă nimic.
Rămîne doar dragostea din lacrimă, ca o inscripție generală, a unor anonimi geniali, care au trecut prin timp și au lăsat ceva deosebit în urma lor..urma sufletului lor, scrijelată.
Poetul despre care scriu acum, a donat caietul de versuri cuiva iar acesta l-a publicat sub numele său.
Poezia a rămas însă mai puternică, nu prin nume ci prin forța mesajului iubirii umane, care emană și astăzi din versuri.
Înainte de a se sinucide, la masa sa de lemn, anonimul a scris:"INSCRIPÞIE"1

"În ce aș putea scrijela al tău nume?
În cer?
Este mult prea înalt.
Pe nori,
Sînt prea zburători.

Pe un pom?
Va cădea și va fi ars
în propria-i cenușă.
Să fac o inscripție
pe oglinda apei?
E iute și șterge totul
ca un burete.
În pămînt?
E prea tremurător
și trecător în toate cele-i.
În cadavrele ce zac
pe cîmpuri uitate?
Sînt deja
de moarte învinse.

Spune-mi, cum să fac
o inscripție
cu numele tău?
În mine!
Numai și numai,
adînc de tot
și tainic,
in mine,
mereu mai adînc
mereu mai în mine."

1.Erich Fried:Inschrift: In:Gedichte nach 1984(poezii de dupa 1984).Lyrik aus Österreich(Lirica austriaca). Herausgeber:G. Jatzeck und H. Zauner: Edition.Ahnungen(Sa ai habar).Porzellangasse Nr 2.Wien.1985