Trăiesc acolo, de ani buni, adăpostiți în mintea mea, dar parcă refuză să-și vorbească. Sunt frați de mamă, aceeași Bosnie le-a dat sânge, dar țin de două lumi iremediabil despărțite.

Simpaticul Vucko al Olimpiadei de iarna din 1984, lupulețul-mascotă aplicat, ani buni, pe toate produsele "Projzvodan u Jugoslaviju"; al doilea - erou trist și fără voie al tragediei iugoslave, un personaj fără nume, fără identitate, ficțiune a imaginației mele, plămădeală sintetizând, în fapt, o colectivitate în ansamblul ei. Stau pe canapeaua memoriei mele și privesc, derulând iar și iar, la nesfârșit, aceleași secvențe concepute, mai mult din povestirile altora și mai deloc din experiență trăită, de Emir Kusturica sau de Oliver Stone. Filme bune, nu pot să neg această realitate, opere ale unor maeștri ai terorii metaforizate.

Monologhează, recitând pasaje din inocentul „Jurnal al Zlatei“, din memoriile redactorului-șef al cotidianului Oslobodjenije, Zlatko Dizdarevici. Niciodată unul celuilalt, întotdeauna mie - pentru că eu i-am dus, mai demult, să vadă zidurile arse și convoaiele de refugiați.

Îmi aminteam de poetul Andjelko Vuletici, cel care se temea de un singur lucru: că moartea l-ar putea prinde departe de Sarajevo. Când am intrat prima oară în oraș, amuțit de spectacolul ce mi se întindea, de sus, de pe creste, la picioare, eram familiarizat. În contumacie.

Dacă mi-aș fi propus să mă plimb pe fosta linie a frontului, așa cum m-aș fi plimbat pe pietrele de pavaj ce marchează traseul fostului Zid al Rușinii din Berlin, ar fi însemnat, probabil, să-mi iau concediu nelimitat. Să traversez fiecare stradă în zig-zag, să bat din ușă în ușă, să intru din casă în casă, să cotrobăi din suflet în suflet. M-aș fi comportat asemeni acelor oameni (criminali sau nu, tot oameni rămân și trebuie să ne obișnuim să trăim cu acest destin mizerabil pe care Omul, opera magna a Cerului, și l-a ales) cu creierele lor spălate, cu ideile altora în minte și cu o sete de revanșă stârnită de sechelele unui razboi care nu le aparținea. Ar fi însemnat să îi împușc din nou pe cei care au cunoscut savoarea glonțului - cu ucigatoarea indiscreție a reporterului, de data aceasta.

Decența îți șoptește să taci. Să lași durerea celuilalt să doarmă. Libertatea mea de a afla nu trebuie să stânjenească libertatea celuilalt de a nu-mi spune. Libertatea celuilalt de a lăsa trecutul să-și doarmă, daca poate, somnul de veci.

Dar în privirile "celorlalți" poți citi, de cele mai multe ori, un amestec de ură și dispreț. Te urăsc pentru că, om fiind, ai fost în stare să nu le auzi strigătul disperat nici la vreme, dar nici prea târziu. Te urăsc pentru că n-ai venit acolo, să suferi alături de ei. Dar te și disprețuiesc, din același motiv. Câtă vreme ei se încăpățânau să nu dea ochii cu obuzele căzute de dincolo dar și (mai mult sau mai puțin din greșeală) de dincoace, tu munceai, "nine to five", bine-mersi, într-un birou călduț, punând, poate, deoparte ban lângă ban, astfel că astăzi îți permiți să vii la Sarajevo ca într-un concediu exotic. E bogația ta, strict materială, pe care el o poate înțelege. Dar tu, străinule, tu nu vei înțelege niciodată ce bogății a acumulat el, acolo, jos, în adăposturi, în toți acei ani. Ești demn de întregul lui dispreț.

Clișeul spune că „secolul XX a început la Sarajevo și s-a încheiat la Sarajevo“. Posibil. Geopolitic, chiar dacă înaintea atentatului lui Gavrilo Princip și după pacea de la Dayton s-au mai produs evenimente cât de cât demne de luat în seamă, secolul XX chiar începe cu un glonte ce a deschis o epocă încheiată odată cu dezintegrarea Iugoslaviei.

Un alt clișeu: la Sarajevo s-au întâlnit Orientul și Occidentul. Nici aceasta nu este o greșeală. De fiecare dată, în fiecare război s-a întâmplat așa. Și, de fiecare dată, după fiecare dezastru, Sarajevo nu a mai fost același. Oamenii s-au schimbat, cu ei și obiceiurile. În bine? În rău? Orice răspuns la această întrebare este încărcat de subiectivitate. Cei care au plecat din Sarajevo se simt stingheri, dezrădăcinați, alungați. Nu mulți au curajul să se întoarcă. Unii nu se vor mai duce acolo niciodată. Cei care au rămas, înfruntând disperarea, consideră că supraviețuiesc alături de orașul care va arăta, într-o bună zi, așa cum îl visau.

Dar visele nu seamănă între ele. "Mulțumesc lui Dumnezeu că nu mai este. Karadzici nu mai trăiește aici, și această schimbare îmi este suficientă". Dar, vine o altă întrebare: "Unde este, de fapt, Bosnia? Nu ne vezi? Avem nevoie de câteva mii de militari străini ca să ieșim liniștiți pe stradă. Pe strada mea. Pe strada lui nici nu am curajul să calc". Teama este, probabil, o inerție. Căci în scurt timp se vorbește despre vremurile în care "Sarajevo era o imensă cafenea. Era cel mai vesel oraș de pe glob. Nu te mai înfuria și tu așa – nimeni nu se mai întreabă, în afara ta, dacă lipsește sau nu Karadzici". După mai multe pahare de "slibovica" și o porție mare de "cevapcici" cu muștar, discuția capătă accente politico-filosofice: "Nu vă întrebați ce poate Sarajevo să facă pentru voi, întrebați-vă ce puteți voi face pentru Sarajevo". Dar nu pentru multă vreme: "Pentru cine? Pentru șperțarii care ne conduc astăzi? Pentru ăștia de-și spun noua elită? Mie, întreaga perioadă pe care o traversăm îmi pare doar un interludiu prelungit între două războaie. Nu vezi că toți vorbim despre vinovați?"

Clădirea cafenelei, o aparentă dărăpănătură ascunzând tradiția bojdeucilor balcanice, în care, însă, macatele, carpetele sau covoarele lucrate în casă au fost înlocuite de frigidere, combine muzicale sau televizioare, se afla, odinioară, pe malul drept al râului Miljiacka. Ii aparține primarului, care a luat-o de unde se afla și a mutat-o pe malul stâng. Poate și pentru că a dorit să demonstreze că malul stâng (cândva, pe vremea războiului, cel mai înaintat avanpost al sârbilor bosniaci) nu va mai fi niciodată baricada adversă malului drept. Poate, dimpotrivă, dintr-o pornire ostentativă, o altă declarație de război, camuflată în acest „am pus fundația mea aici“. Nu-l cunosc pe primar. Și nici nu știu ce anume l-a determinat să facă această mutare. Prefer să cred că, pur și simplu, a vrut să dea un exemplu spunând „iată, eu mă simt în siguranță, aici“. Prefer să cred că așa este.

Căsuța, de non-culoarea varului, este flancată, estic, de muntele ce desparte capitala federală de Republica Srpska. Un munte încărunțit sub povara cimitirelor ce se ivesc răzleț când pe o colină, când pe alta. De jos, din vale, e destul de greu să distingi forma monumentelor funerare. De departe, întregul dezastru pe care acele cimitire l-ar putea povesti se debarasează de haina politică. Cei ce zac acolo au fost cândva oameni. Nimic mai mult. O emoție fără detalii.

Când am venit la Sarajevo dinspre Belgrad - nu, nu mi-e frica să leg aceste doua toponime într-o frază ca aceasta, mi-e ciuda, doar, că cineva, nu spui cine, că nu știu, dar persoană importantă, le-a răpit multora libertatea de a vorbi despre și de a circula pe acest tronson - când am venit, deci, prima oară, dinspre Belgrad spre Sarajevo am traversat Bosnia într-un autobuz prăfuit. Eram la cheremul unei rate ordinare. Viteza succintului nu mi-a răpit fericirea de a admira miracolul bosniac. Căci este un alt miracol al Creatorului, acea țară, așa cum alte atâtea miracole mi-a fost dat să văd, pe unde am umblat, între Dunăre și Adriatica.

Când vii dinspre Belgrad către Sarajevo, finis coronat opus. Călare pe creasta dealului, șoseaua descalecă, brusc, pentru a se-nchina prăpastiei. Acolo, jos, sărutând, parcă, pământul pe care îi va fi dat să moară (dacă va muri, vreodată, deși mă număr printre cei ce cred că nu se va întâmpla asta vreodată), acolo, jos, e Sarajevo. Secunda aceea, în care orașul explodează (nefericit termen, în cazul dat) în câmpul tău vizual, acea secundă este irepetabilă. Instantaneul îți taie respirația și ecoul său în suflet se prelungește câteva clipe bune, până când frumusețea se sparge (asemeni acelor specii care se multiplică prin diviziune). Și, în locul unei frumuseți contemplabile, ești obligat de natura locurilor să descoperi și să admiri cioburile mozaicului care, în miniatură, reproduc, la scară redusă, grandoarea ansamblului.

Merg pe urma reporterului. Dacă nu mă înșel, David Crary de la AP a fost cel care a răspândit povestea. Poate (deși, poate, era trimisul agenției Reuters, nu mai știu). Traversez dealul (la Sarajevo, ori încotro ai apuca-o, trebuie să traversezi un deal) ce desparte Bascarsija de stadionul Kosevo. Stadionul Olimpic. Mă apropii cu inima cât un purice, așteptând să văd, întinzându-mi-se la picioare un alt covor alb funerar așa cum mi s-a predat lecția istorie comntemporane, în zilele războiului. Stadionul pe care, în disperare de cauză, sarajlii deznădăjduiți l-ar fi transformat în cimitir. Este acolo... sunt acolo. Și cimitirul, și stadionul. Farmecul și agonia unui oraș. Olimpiada și criminaliada. Dar nu unul în celălalt ci unul lângă celălalt. Dar ceva nu se potrivește cu povestea reporterului. Peste verdele colinelor, albul monumentelor funerare are nuanțe dintre cele mai bizare. Au cam trecut imperii peste multe dintre ele. Se simte minciuna plutind prin aer.

Nu mi-e prea limpede dacă a meritat efortul dezinformării. Hiperbola construită, aceea cu stadionul transformat în cimitir, nu putea fi atunci verificată. Informația era controlată de acei câțiva, puținii care au avut libertatea de circula nestingheriți printre bălțile de sânge, protejați tocmai de interesul unora de a vedea zvârlită, pur și simplu, pe piață imaginea Stadionului Olimpic transformat în cimitir.

În fapt, cimitirul exista, acolo, lângă stadion. Pentru că așa au făcut-o din totdeauna, sarajlii și-au adus pe mai departe, tot acolo, plecații cei blestemați să vină la momementul nepotrivit pe lume și, mai ales, să sfârșească într-un Sarajevo în care prea mulți Dumnezei s-au înghesuit pe metru pătrat. Acum, cimitirul se întinde de parcă ar fi o baricadă în jurul stadionului Kosevo. Înclin, totuși, să-i spun amfiteatru. Un amfiteatru a cărui scenă rămâne acel stadion ce ar mai putea găzdui o altă olimpiadă. Sarajevo merită această a doua șansă. Ar fi cel mai bun cauterizant. Dupa ce au învățat să sufere împreună, ajutați cu multă generozitate de alții, au dreptul să primească în dar libertatea de a se și bucura, iarăși, împreună.

Am coborât cu sfială în tunel. Fusese singura cale de legatură a orașului cu lumea de afară.

Mai exista o variantă: podul. Putea fi, însă, folosită mai ales dacă veneai de afară, înarmat cu țigări pentru vameși - tanchiștii ucraineni. Să intri în oraș era mai ușor. Ieșirea, însă, devenea o aventură fără (parcă) sfârșit. Pentru a traversa un pod peste Milijacka nu-ți trebuie decât 15 secunde. Hai, 20. Astăzi, pe timp de pace. Dacă te aventurai atunci, aveai nevoie de ore întregi. Negocieri pe străzi ascunse, mită, discuții între soldații și ofițerii trupelor ONU, între cei din urmă și militarii celor două tabere combatante... Urma, apoi, îmbarcarea în vehicolul blindat și călătoria spre linia frontului. Podul. Descinderea din tanchetă. Lumea liberă. "Liberă".

"Excursia" propriu-zisă dura doar un minut. Cel mai lung minut din viață. Dacă nu te doboară propria-ți emotie, mai ai o secundă timp să te gândești la nefericiții rămași în urmă și care nu vor avea prea curând bafta pe care tocmai o ai. Dacă nu există, acolo sus, pe dealuri, cineva care nu a aflat că ai plătit birul pentru a părăsi infernul, răsufli ușurat. Mulțumești Cerului.

Răsufli ușurat? Într-o bună zi vei trăi cu adevarat șocul acelui moment. Și îți vei spune, speriat de ceea ce ai putut face, că ai fost inconștient.

Știam de tunel. Așa cum, în vară, parcurgeam străzile orașului, de parcă mi-aș fi regăsit vechi amintiri. Am trecut pe acolo de nenumărate ori. Era ca și cum aș mai fi cumparat, cândva, în trecut, burek, vis-à-vis de Markale, dar, asta, nu acum, într-o după amiază în care doar tunetele unei furtuni de vară mai tulbură atmosfera ci atunci, în șuieratul obuzelor. L-am văzut, într-o seară (ivit pe ecranul televizorului într-o pauză fără perorații și lamentări politicianiste) pe acel violoncelist care, 22 de zile la rând, a cântat în fața brutăriei din Markale, în sângerosul 1995. Avea și o fotografie a locului. O ținea în mână, o mângâia între degete. Era acolo, cu violoncelul său, lângă șina tramvaiului 1, cel care leaga Bascarsija de Bulevardul Snipper-ilor. Baricadat de flori. Acolo, unde, între cele 65 de victime ale "atentatului de la coada la pâine" s-au prăbușit, în bălți de sânge, și 22 dintre vecinii săi. Oameni pe care îi cunoscuse. A cântat, așa, 22 de zile, câteva ore bune pe zi. La sfărșitul fiecărui concert, își lua scăunelul, își lua violoncelul, își lua tristețea dar și bucuria de a mângâia cu arcușul sufletul sângerând al orașului și se pierdea în mulțime. Nu știu ce a cântat – contează? Important este că reușit să transforme locul în care au murit oameni într-un paradis al liniștii sufletești. Nu știu ce, anume, îi va fi fost trecut prin cap, în tot acest răstimp; cu certitudine, din fericire, nici un șrapnel, nici un glonte. Era un răstimp de ciudat armistițiu. Autorii oripilantei crime, indiferent cine au fost ei, au stat, ceva vreme, în expectativă; de undeva, un Big Brother era așteptat să apară; de undeva, cineva trebuia să declanșeze o furtună. De ce natură? Nimeni nu știa. Dar era limpede: fără acea furtună, gestul, cu siguranță comandat, al ucigașului nu ar mai fi avut nici o logică.

Nu știu, deci, ce, anume, a cântat în toate aceste zile. Mai grav, însă: nu am reținut nici măcar numele acestui violoncenist bosniac (ulterior aveam să-l aflu; l-am și notat undeva, dar nu mai are nici o importanță). Numele lui Alija Izetbegovic l-am reținut. Ni-i reamintim pe răufăcători, iar pe cei care ne bucură îi lăsăm uitării. Manualele de istorie sunt încărcate de nume de împărați și domnitori „mari“ și „bravi“ și „vitezi“ - deveniți celebri mai ales prin războaiele pe care le-au purtat. În "atentatul de la coada la pâine" au murit 65. O cifră și atât. Nici măcar unul din numele acestora nu a făcut înconjurul lumii. Se știe că au murit. Nici cine i-a ucis nu știm prea bine. În fapt, nu știm cine a tras, nu știm cine a ordonat să se tragă, nu știm dacă a fost o crimă sau s-a pus în scenă o crimă.

Nu știm nimic.

Nu știm, însă, nici cum se numește acel violoncelist (iată, deși mi-am notat numele lui, tot nu l-am reținut). Poate că e și vina lui. De fapt, despre fapta sa am aflat doar după ce el, însuși, a considerat mai nimerit să-și comercializeze propria amintire. Am aflat dintr-o reclamă al cărei slogan cere să ne continuăm drumul. Mă bucur că am aflat despre el. Mă intrigă modul în care am ajuns în posesia acestei informații. Dar ma bucură.

Fotograful spaniol (cred că era catalan, după nume) Jordi Pujol este primul ziarist ucis în nebunia de la Sarajevo. În mai 1992, Pujol avea 26 de ani și locuia, împreună cu doi colegi de breaslă de la AP, Santiago Lyon și Dave Brauchli, într-un apartament închiriat de la Pedja, un baștinas întreprinzător. În acea după amiază se aflau în centrul orașului vechi. O bombă a lovit o clădire din apropierea lor. O ploaie de șrapneluri s-a împrăștiat peste trecători. Dave a fost salvat de un echipaj de prim ajutor (pe vremea aceea, în aproape fiecare adăpost mai mare se afla și câte o astfel de echipă de intervenție medicală rapidă). Pentru Jordi, intervenția avea să fie tardivă, chiar dacă, mai grav rănit fiind, a beneficiat primul de asistență. La câteva minute după ce a ajuns la spital, organismul lui nu a mai rezistat.

Se trăgea de pretutindeni. O zi bună era o zi în care depresiunea în care se află Sarajevo zăcea sub apăsarea ceții. O zi senină era un blestem. Te poate paraliza, oare, bucuria de a vedea soarele? Te poate... un snipper, un trăgător, unul singur, e de ajuns. Te poate paraliza. Te poate ucide.

Mai jos, pe linia de tramvai, coborând dinspre Bascarsija, ajungi in dreptul relicvei Parlamentului. Pe această șosea vitală a capitalei bosniace, după 6 aprilie 1992 și până în 1994 s-au plimbat doar cei exagerat de curajoși, cei stupizi de-a binelea sau cei disperați; și blindatele ONU. Pe 6 aprilie 1992, Sarajevo fusese invadat de autobuze. Veniți din întreaga Bosnie, din toate colțurile ei, s-au pornit să danseze în fața Parlamentului. Cântau. Se rugau. Unii lui Allah, alții lui Dumnezeu, făcându-și semnul crucii de la stânga spre dreapta sau de la dreapta spre stânga. Aleșii lor, dinlauntrul clădirii, încă mai puteau stăvili avalanșa războiului ce părea iminentă. „Bit ce rata, kazu svi“. „Va fi război, spun toți“. Așa cântase, cu puține luni înainte, într-o baladă de dragoste, Boris Novkovic. Nu se referea la iubita pierdută. Anticipa efectiv oroarea.

Jumătate de oră a durat dansul din fața Parlamentului. Jumătate de ore mai târziu, totul devenise deja prea târziu. Primele focuri de arme fuseseră trase. Era război. Snipperi trăgeau asupra mulțimii. Demonstranții se ascundeau – pentru a reveni imediat după ce liniștea, din nou, se așternea deasupra orașului. Totul părea încă o joacă. Era prea târziu. Mulțimea începea să obosească în acest du-te-vino. Un (probabil) insignifiant și neînțeles preludiu la marile migrații ce aveau să urmeze (purificarea etnică urma să înceapă pe 24 aprilie). Sarajevo se pornea încet moară.

Și pe Ferhadjia m-am mai plimbat, privind, îngrozit, la intersecțiile numeroase cu micile străzi perpendiculare dacă sus, pe culmi, mișcă ceva suspect sau dacă strălucește. De parcă aș fi înțeles ceva! De parcă mi-aș fi dat seama de unde m-ar fi putut pândi pericolul!

Acum e toamnă, mai devreme era iunie. Suntem in 2001 - și dinspre suflet mă apasă lacrimi. Orașul de astăzi, oricât ai fi citit, oricât ai răscoli emoții printre ruine, pe straduțele cu ziduri scorojite sau ferestre plombate de funduri de lăzi, nu mai are nimic din macabrul miraj al deceniului pierdut. Cinismul îmi dă târcoale. Dar realizez că nu suferința sarajliilor îmi agită fluturi din burtă. E suferința mea, e egoismul meu. Mă doare neputința de a mă transfera acolo, printre liniile frontului. Nu poți înțelege psihicul bombardatului fără să te afli acolo, în plin bombardament. Orice tentativă de a aduna reverberațiile acelui trecut pe care îl caut cu disperare eșuează lamentabil, propagându-mi în suflet disperarea ratatului.

Aș fi vrut, Doamne, cât de mult aș fi vrut să fiu acolo, atunci. Cred că aș renunța cu toată inima la multe din cele ce le sunt, le am sau le știu pentru a deveni altcineva - un sarajlian, născut aici, crescut aici, maturizat prematur aici, atunci, pe când viața își dezvăluia, prin întuneric, misterele. Mi-aș lua ani de sabat dacă mi-ar oferi cineva șansa teleportării în acel Sarajevo pe care n-am să-l mai pot niciodată, niciunde trăi. M-aș muta în dezastrul uman, în mizeria pe care omul, cu propria mână, a ridicat-o la rang de imperturbabil modus vivendi, când a purces la războaie, când a zămislit acest război, pentru Sarajevo. În tot acest nimic imens se ascunde, în fapt, o uriașă blagoslovire. Se prea poate să greșesc.

Știu - sunt cinic. Privind de aici, de acum, același aici (astăzi absent), pe cel de atunci, am, cu certitudine, imaginea timpului ca o sferă compactă. Pentru ei, pentru cei care-și numărau nopțile în adăposturi subterane, fără apă, fără lumină, fără căldură, eternitatea nu se mai sfârșea – o dată pe secundă și, tot așa, secundă după secundă, încă un minut, încă o oră, încă o zi, încă un an. În acea mică eternitate, pitit acolo unde nici blândețea unei seri de septembrie nu pătrunde, dar în care speri să nu ajungă niciodată aroma aspră a morții și a celorlalte suferințe, cele de afară (unde copiii sunt ținte într-un sadic sport practicat de snipperi), poți fie să descoperi resorturile existenței, fără a reuși să deslușești în spatele argumentațiilor politice adevăratele emanații neuronale ale celor ce au decis, purtat sau urmărit acest război - fie, dimpotrivă, poți trece sufletește în lumea celor drepți, pentru a ieși, mai apoi, sărac cu duhul la suprafața oferită, ca din milă, de alții. Alții care pentru tine au luptat - deși tu nu le-ai cerut-o niciodată. Sau, poate…

Sunt ziarist și, altădată (îmi spun), când voi fi eu mai mare, va mai veni un război, asemeni celui de la Sarajevo, spre care, dacă vreau, pot alerga, pentru a-mi împlini coșmarul. Niciodată (îmi vine răspunsul). Nimic, niciodată nu-mi va putea agita generatorul de sentimente așa cum ar fi putut-o face această farâmă de lume. O face, chiar și acum, în zilele de pace. Mi-e frică să mă gândesc la ce-am pierdut, la ce-am ratat când n-am putut simți – aici, atunci, odată cu ceilalți.

Nu știu dacă vreuna din clădirile orașului a scăpat neatinsă. Lânga podul Gavrilo Princip se afla, turnată în asflat, o pereche de tălpi. Nu erau chiar urmele tânărului care a declanșat primul Război Mondial. Dar puteau fi. Îl simbolizau pe studentul naționalist. Sosit fără prejudecăți de la Viena (oraș deschis), Franz Ferdinand venea, acum, dinspre Primărie, traversa podul și se pregătea să urce pe lângă Milijacka. Din colțul străzii, o stradă ce vine dinspre Ferhadjia, Gavrilo Princip a tras.

S-a tras și 80 de ani mai târziu. Nu dintr-un revolver. S-a tras cu obuze. Asfaltul a fost distrus. Urmele tălpilor au dispărut.

Simbolurile orașului au murit. A ars monumentala bibliotecă, o clădire austro-ungară ce adăpostea aproximativ un milion de volume. Ce nu s-a prăpădit în toiul luptelor a fost ars în disperare de sarajlieni înghețați în iarna asediului. Clădirile pot fi reconstruite. Spiritul orașului s-a prăpădit, însă. Istoria i-a ars. Irecuperabil.

Din "tunel" nu a mai rămas decât un fel de caltaboș cu (evident) două capete, umplut de-a valma cu ceea ce proprietarul terenului pe care se afla ieșirea spre libertate din orașul-închisoare a găsit de cuviință să desemneze "simbol" pentru acei ani. Alături, la loc de cinste, cuvinte protocolare așternute pe hârtie de toți cei cărora rănile sarajliilor le-au fost capital politic. Vorbele acestea par a conta, astăzi, mai mult decât amintirea durerii. Omul - care, întotdeauna, preferă să nu creadă că există momente în viață în care trebuie să gândească. Să înțeleagă. Să învețe. Din greșelile altora. Din greșelile sale.