Canalul Dunăre – Marea Neagră, 1950 – 1951

Tot în infirmerie
-----------------

Pentu a mai însenina cumva tot lanțul tragediilor pe care le povestesc, aș vrea să amintesc o întâmplare nostimă. Cât eram în infirmerie, a fost adus un tânăr evreu, deasemenea cu ocluzie intestinală, ca mine. Aceste cazuri se rezolvau în spitalul de la Poarta Albă, dar, în “ grija “ pentru noi, nu se trimitea mașină pentru transport. Într-un singur caz a venit un camion, pentru un bolnav și pe drumul rău, de țară, șoferul, probabil un comunist îndoctrinat, conducea mașina prin cele mai mari hârtoape, pentru a chinui pe cel suferind. Cum Dumnezeu le vede pe toate, s-a întâmplat ca din cauza zdruncinului mațele bietului bolnav să se dezlege, nemaifiind nevoie de operație care poate ar fi fost fatală.
Să revin la evreul nostru, Avum, un băiat simpatic, dar tare fricos. Doctorii și chiar bolnavii glumeau cu el. Îl întrebau pentru ce a fost arestat, la care el spunea că pentru Organizație care se numea “ Pui de Lei “.
Ca să-l oblige să forțeze stomacul, medicul îi spunea că dacă nu are scaun va fi operat. “ Nu, domnul doctor “, striga disperat bolnavul. Intra în WC , iar din afara ușii doctorul întreba dacă a făcut. “ Nu, domnule doctor, încă puțin “. Toate aceste replici se exprimau în jargonul evreesc, spre marea distracție a tuturor celor din jur.
Sărmanul pui de leu a scăpat până la urmă fără operație și, mai târziu, când ne întâlneam, râdeam împreună.



Vorbitorul


În afara porții dincolo de sârma care înconjura Colonia, s-au așezat niște mese lungi. Pe o parte stătea vizitatorul și în fața lui deținutul vizitat.
Sunt chemat la vorbitor. Multă lume, lacrimi, plânsete, țipete de groază pentru halul în care ne găseam. În acest fel nu puteai întreține o convorbire cu cel venit. Striga musafirul, strigam și eu, dar degeaba. Ne înțelegeam mai mult prin semne.
Venise nașa mea de la Constanța. Adusese alimente, prăjituri și cozonaci, căci era în săptămâna de după Paști. Ea îmi spuse că e soră și credeam că a găsit un serviciu de soră la un spital. Dându-și seama că n-am înțeles, face semne cu mâna de la pieptul ei spre mine și repeta că “ eu sunt sora ta”. În realitate ea luase buletinul sorei mele și astfel a putut primi aprobarea de vorbitor. Plângea. Și ochii mei erau la fel de înlăcrimați. Voiam să mă arăt tare și mă abțineam. Am întrebat de soție, de copil și de sora mea, de sănătatea lor.
A fost singurul și ultimul vorbitor, în tot timpul de aproape trei ani, cât am muncit la canal.
Sora mea personal a venit după o lună, dar n-am primit aprobarea să vorbesc cu ea, deoarece acum lucram din nou pe șantier, după boală, și, cum nu reușeam să îndeplinesc normele, legătura cu famila a fost suspendată. Biata de ea a stat la un kilometru de lagăr, unde era un refugiu și aștepta convoaiele de deținuți care se întorceau de la muncă. Vroia măcar să mă zărească, să se încredințeze că trăiesc. M-a zărit printre rânduri, un schelet ambulant. A dat un țipăt și făcea semne. Cu orice risc i-am răspuns, pentru care fapt am fost pedepsit. Cum și în ce fel nu vă mai spun.

Mihail Munteanu

Va urma