Canalul Dunăre – Marea Neagră, 1950 – 1951

Un pachet cu cântec



Am fost anunțat că am primit un pachet. Într-o sală erau mai mulți brigadieri, niște tâlhari care te interogau pentru a te identifica. Nemernici fără rușine, îți opreau din pachete ce doreau, asta chiar în fața ta.
Sunt întrebat de la cine primesc pachetul și eu spun numele soției, al fratelui, dar nu se potrivește. Gata să pierd pachetul care deja a fost aruncat deoparte, zăresc un nume scris pe el, “ Minodora “ și inopinat înfirip o poveste din care a reieșit că sora mea s-a căsătorit după ce am fost arestat și nu-i cunosc noul ei nume, doar cel de botez. Ofițerul de serviciu care asista la împărțirea pachetelor, om poate cu ceva inimă, pentru că numele de Minodora nu e prea comun, e încredințat că pachetul e al meu și l-am primit. Era de la o cumnată a fratelui.
În pachet, între altele, erau câțiva colaci, căci fratele meu era preot. În seara aceea am fost planton în baracă și plimbându-mă trei ore, trecând pe lângă patul meu mai luam o bucată de colac. Organismul era secătuit, așa că în seara aceea am terminat toți colacii. Bineânțeles că din ei am dat și la camarazii de suferință.
Tot astfel, într-o altă zi, am cumpărat de la chioșcul cu alimente, marmeladă, cam un kilogram, de toți banii pe care îi primisem pentru muncă. Atât de înfometat eram că, deși doream să păstrez marmelada măcar o săptămână, am mâncat-o toată până a doua zi fără să mă pot abține. A doua zi un prieten care primea pachet, mi-a dat și el niște marmeladă care a avut aceeași soartă, deși îmi reproșam lăcomia din ziua precedentă.
Era lăcomie sau cruntă mizerie ?


La inapți


Condițiile de muncă erau îngrozitoare, efortul impus înspăimântător, iar hrana sub orice critică. Științific calculat, la volumul de lucru executat erau necesare peste 4000 de calorii, iar noi aveam în jur de 1000. Ca rezultat ajunsesem într-o stare de plâns. Eu eram acum un neputincios, deși eram în floarea vârstei, aveam 38 de ani.
În colonia Peninsula au fost aduși deținuți din alte colonii desființate. Mulți dintre ei, oameni mai în vârstă , earu sfârșiți, aproape muribunzi. Orice teroare asupra acestora nu mai avea efect. Veste s-a dus, probabil s-au exercitat și presiuni din afară și ne-am trezit într-o zi puși în fața unei comisii medicale de triere. Mulți au fost declarați inapți de muncă, printre care și eu. S-au format două barăci cu aceștia . Nu mai eram scoși pe șantiere și dormitam în paturi ori, care mai era în stare, ne mai plimbam prin curte.
O întâlnire duioasă, de mare tensiune. Îl recunosc prin curte pe fostul meu profesor de ștințele naturii și director al Liceului din Dorohoi.Am rămas nespus de îndurerat când mi-a povestit despre fiul său, student care a fost ucis în anchetă la Securitate. Ne întâlneam și făceam cunoștință cu oameni de vază, personalități care au fost cineva în viață, cu funcții importante în toate domeniile de activitate, ajunși niște epave.
Șederea la inapți a fost doar de circa două luni, după care munca la canal s-a închis și am fost porniți din nou spre Aiud. Bagajele puține pe care le aveam au fost îmbărcate într-un vagon separat, iar noi am primit indicații să fim echipați foarte sumar. Eu am îmbrăcat o salopetă nouă primită de la un cumnat. Singura brigadă care a avut haine de protecție a fost aceea a studenților. Cum în grabă nu s-au predat salopetele, la perchezia de la poartă m-au dezbrăcat de salopeta mea, primind niște haine confiscate. Era plata pentru cei trei ani de muncă.


Mihail Munteanu

Va urma