e o zi de munca la fel ca oricare alta. tastez la greu, dimpreună cu partenerii mei de lucru; astăzi motivul nici nu mai contează, noi tastăm. în afara de asta nimic nu anunță ceva neobișnuit. acțiunea e plată, continuă, ca o zi numărată la podea între celelalte trei sute șaizeci cu care le primești, pe fiecare dintre ele, la pachet când te naști. sună interfonul și îmi refuz a mă ridica; nu și colegul R. parchetul reproduce, de la stânga la dreapta, succesiunea pașilor lui pe călcâie, de la scaun înspre ușa. da! – mihai – clic!, și aparatul de la parter primește impulsul de la etajul cinci, transformându-l, amplificat (tlaac!), în unul cu care deblochează, zgomotos, o yala automată. într-un un minut, un minut și ceva, de după ușă intră, în ordinea mâini-cap-picioare, dl inginer. bună ziua! și mimează, arcuit, o reverență europeană, mai degrabă sugerată.
dl ing m.i.c.: ia uite ce mi-am cumpărat (intinde brațul și ne expune, la capătul lui, o geantă bleu spălăcit, de mână, cu bată de umăr, din material tip fâș; zambeste larg, până-n urechi, cu gura semideschisă; i se văd, pe jumătăți, cele două rânduri de dinți în cromatică variabilă; e pensionar și caștigă din colaborări; genul care muncește mult și totuși nu are, mai niciodată, bani îndeajuns).
eu (tastând încontinuu): e frumoasă; flexibilă, bună pentru aglomerații (tastez și mi-l imaginez pe dl inginer de electrice într-un ratb, strâns de menghina incumbatorie a masselor călătoare, în lungul generoasei sale întinderi pe înălțime; tot zâmbește, la fel ca acum; are o mână agățată de-o bară de sprijin iar de cealaltă îi atârnă geanta, geanta cea nouă, acum mulată după forma sardelelor presante dimprejur; mă conving, încă o dată, că geanta asta e foarte bună pentru aglomerații).
R. (coleg de atelier, tastând, din nou, cu sârg): habb! (reacție în onomatopee, scăpată într-un hohot monosilabic, înfundat, reținut la timp între bărbie și doi obraji umflați ca pentru un pufnit în râs ori, la alegere, pentru a opri, pe șest, regurgitarea a ceva care face rău la stomac).
dl inginer își relaxează treptat brațul, lăsând încă geanta să-i atârne de mână, pe lângă corp; zâmbește, zâmbește și cu ochii și cu urechile deopotrivă – n-am mai văzut așa ceva; îi adulmec din eter aerul de profesionist care muncește mult, dar care nu are, mai niciodată, bani îndeajuns și cu toate astea zâmbește. ține în mână geanta cea nouă, abia prezentată, mulată de parcă-i nou-extrasă din mulajul câtorva indivizi siliți să o modeleze, prin îngrămădire, la mare artă. forma asta din mâna lui mi-l plasează pe dl inginer într-un context suprarealist captivant, din care îmi vine greu să-l reasimileaz realității. mă întorc la lucru, hotărât să nu-mi cumpăr niciodată o geantă ca a lui și, de-acum înainte, să nu mai zâmbesc deloc.