Ceara… Ceara ca o mama terna si barbara, inceputul si sfarsitul tuturor suferintelor mele, crescuta din dorinta de incadrare in tipologia estetica a vremii, dar totusi aruncata pe fereastra de trend-urile rebele. Mirosul de ceara care ma izbea invariabil cu 30 cm inainte sa ajung la usa cabinetului de cosmetica si imaginea de miere amestecata cu smoala diluata, curgand in reclame la bere Heineken si stratificandu-se precum ciocolata cu lapte. Sau fara lapte.
Dupa cum epiderma artificiala care pleaca de fapt cu epiderma mea proprie, tot asa si problematica laptelui ma mai bantuie uneori. Laptele in cafea, in sanul mamei pe care nici acum, neavand copii, nu stiu cum n-o excita sugarul, lapte de vaca sau de oaie sau de capra… Smantana de bivolita al carei gust mi se incolacea in jurul limbii dar pe care Sergiu o adora. Lapte in jur, peste tot unde te uiti. Lactis. Dorna. “Bea si tu LadyMilk! Pentru o viata sanatoasa!” Zau… zau! Dincolo de bancnota de 50 pe care o scot din buzunar cui ii pasa de viata mea, de altfel nesanatoasa? Prea mult lapte totusi.
Daca se intampla sa mai stau cu ochii inchisi, treaza in pat imi amintesc mirosul de ceara si gustul de lapte dulce, cafea de lapte cu zahar, cu miere, frisca, ciocolata rasa, creste albe de smantana batuta, vegetala, scortisoara… Lumanarea inalta, rosie, cu miros puternic de scortisoara pe care inca o mai am, pe jumatate invelita in plastic rosu. Sta acolo, pe raft, langa toate celelalte lumanari ale mele, albe, albastre, mov, argintii… Un punct, doua, zece puncte in tineretile mele nebune, intre cearta cu Madalina si mersul la ginecolog, HCG-uri la ora 6 jumatate dimineata in timpul vacantei la care am fost semi-prezenta, pseudo-conectata la realitate.
“Grupul manechinelor care beau doar apa plata cu lamaie saluta Zapp Share Free!” O reclama in care apare mult rosu. Din nou ceara… Cosmetica, urata, calda, smulsa. Sergiu care nu sufera lenjeria rosie, bluzele rosii, fustele rosii, m-ar da afara daca as fi rosie, ar da afara tot. Tot ce e rosu. Rosu de furie ar izgoni culoarea. Ce urat! Tot rosu as fi vrut sa fie si telefonul meu, pana cand am inceput sa-l urasc, bineinteles.
Din ceara nu iese abur, dar eu vad abur. Simt abur. Atat de mult abur ca ma sperii. Oare nu visez? Poate mi-a luat casa foc, poate nu mai e nimic real in jurul meu. De ce n-ar fi asa in fond? Exista atatea lucruri care ard… Copil fiind, ma rog… copil la 17 ani. As fi dat foc la casa de doua ori in aceeasi zi. Noroc de bunica. Bunica, mica si uscata, cu reumatismele si durerile ei, bunica tinand toate posturile si in fiecare duminica dimineata la biserica… Bunica mea care nu era a mea dar nu mai e. Deloc. A nimanui. A pamantului poate.

Sa fi numit noroc faptul ca am vazut-o ultima data intr-o vara? Cand era inca sanatoasa si ne facea cartofi prajiti? Durerea mica, ghimpoasa, a faptului ca nu mai e, imi da urme de lacrimi si acum. Tristetea aceea incapsulata de faptul ca trebuie sa dau un examen si ca trimerizarea acetilenei da benzen, fosilizata... Imi gasesc sa imi amintesc de ea intre avortonul orgasmului si acul care bate un colt de sarpe.
Imi fac un tatuaj de fapt. Intr-o camera rosie, lumina difuza intra absurd in mine odata cu tusul. Tus rosu, tus verde. Sergiu pocnindu-ma inainte sa tranteasca usa, pleata castanie a barbatului din fata libera, umplandu-mi triunghiul bazinului, mana care tine intinsa scrisoarea de angajare in plic galben, mana care intinde pielea si bate mai departe, mai adanc in intimitatea mea fizica. Ma simt transpirata si acul bate in continuare. Moment cu moment, milimetru cu milimetru, rosul semnului meu dispare. “The scarlet letter” e scarlet pur si simplu. A doua fata. Fereastra catre suflet. Rodia putrezita. Rosul pe care iubitul meu nu-l suporta. Ma uit la fata lui si ma intreb ce simte: mirosul de mosc, bete arse in camera, mirosul meu de animal mic si ud in calduri, mirosul lui, sperma, tusul? Cate femei ca mine vede intr-o saptamana? Cate fiinte din astea infecte se gasesc sa-i transpire de excitatie sub degetele lui?
Nici n-as putea sa fiu speciala. Afara e noapte; sau poate mi se pare mie. Nu vad vreun bec aprins deci probabil e la fel de o pagina din Buzatti in care descrie viata unei mahalale, “Cimitirul pasarilor” anuntat la teatru dar jucat “Un sot inselat”, Eminescu calatorind inapoi in timp, asezata pe scaun in fata unui ginecolog, am un copil am un chist, o tumoare am un haos! Ce e real si ce nu?
Atingerea cartilor intr-o librarie mi s-a parut mereu mai sublime decat unirea cu un barbat. Merg fara directie pe un boulevard prea lung si cu trotuare proaste. Oamenii nu se mai uita. Fete care nu se uita, ochi care vad dar nu vor sa se uite. Sunt oameni care tipa. Niste figuri maro in haine maro cu un limbaj maro si gleznele albe, gleznele mele in vitrina unui magazin. ”Nu vezi pe unde mergi?” Oare? ”Du-te si te cauta! Nebuna dracului! Mai stai in casa ca esti un pericol pentru omenire!”
Pe cat pariu ca e singurul cuvant pompos pe care il stie? Da, dar pe cat pariu ca eu stiu ca are dreptate? Pentru a cui omenire sunt un pericol? Cate omeniri exista pe lume? Cate una pentru fiecare dintre noi. Crina in lumina veche din Belfast cu doua zile inainte sa plece la Cluj. Stef care ma saruta sub castani intr-o zi stupida de sambata cand n-aveam voie sa merg in rockoteca si Emi in gara la Iasi zambind absent din tren.
Visez ratuste, as vrea sa am ratuste, dar am primit cadou neanuntat de la viata cruda si cateaua moarta intr-un accident de masina catelusi. Catelusi.