Nu speram toti de fapt la o viata mai buna, si nu visam mereu chiar si cand de fapt nu recunoastem ca o facem? Pe mine mereu m-au fascinat visele. E ca o a doua viata. Nu trebuie sa te duci la culcare cu gandul ca dormi mai mult de jumatate de viata. Cand ma culc ma gandesc unde or sa ma poarte visele in seara respectiva, ma intreb pe cine voi mai intalni si daca voi avea vreo premonitie. Mi se intampla uneori sa visez ceva si in cateva zile sa se intample exact ceea ce am visat. Ma trezesc cateodata razand, alte ori atat de fericita fara nici un motiv, si toata ziua imi merge excelent. Mie imi vin cele mai grozave idei cand visez. Majoritatea nuvelelor mele au fost inspirate din vise. Cred ca oamenii s-ar simti pustiiti fara vise. Si ce pacat ca nu-si amintesc ceea ce au visat! Te-ai intrebat vreodata de ce visam? Adica, de ce adormim si traim aceste experiente incredibil de reale, poate mai reale decat realitatea noastra? De ce creierul alege sa ne arate aceste imagini si nu ne baga intr-o coma profunda din care sa iesim numai in clipa in care ne da el scularea? Oricum ar fi, cred ca e genial, fara sa ne dam seama. Pate e o metoda de autoaparare, sau de amintire, memorare, premonitie, viziuni asupra viitorului, trecutului, calatorii in timp si-n spatiu, fara granite, limite un loc unde totul este posibil si nimic imposibil. Un fel de zona crepusculara. Cate nu am facut eu in vise… in afara de experientele obisnuite pe care le au majoritatea (zbor, frica, teama de moarte si altele), am avut ocazia sa traiesc multe altele. Am intrat in alte dimensiuni, mi-am perfectionat tehnica de a face obiectele sa leviteze, pot sa zbor la comanda, sau sa-i fac pe altii sa zboare, pot sa creez din neant obiecte si sa ma deplasez cu viteza gandului. De cateva ori chiar am fost si omorata, alteori m-am sinucis dar de cele mai multe ori mi-am aparat viata cu indarjire si am castigat lupta dintre bine si rau. O data era un individ langa mine si vroia sa ma impuste. Mie mi-e frica de durere asa ca l-am rugar sa ma impuste in cap sa scap mai repede, si culmea, dupa ce m-a impuscat, la cateva minute m-am ridicat de jos si eram cat se poate de bine. Alta data ma transformasem in fantoma, si chiar am avut ocazia sa merg cu un tren ce ma ducea spre viata urmatoare. Imginatie bogata? Pate, dar nu vom sti niciodata cu certitudine ce se afla ascuns in capul nostru.
Toti oamenii se simt singuri, inclusiv eu. Singuratatea poate proveni din mai multe cauze. Te simti singur ca nu ai prieteni, familia nu te sustine asa cum ai vrea tu, poate tanjesti dupa sufletul pereche, ca sa numesc doar cateva. Acum eu ar trebui sa spun ca nu ai de ce sa te simti singur, ca oamenii de fapt sunt legati intre ei prin forte necunoscute noua, dar nu pot. Singuratatea este blestemul oamenilor ce au ales calea cea buna. Calea cea grea, prin care dorim sa ne afirmam si sa demonstram ca suntem aici, existam, nu suntem niste gunoaie, niste mizerii. Sufletele noastre sunt intr-o continua cautare … a celor care sunt ca noi, a adevarului, a unui sens in tot ceea ce facem si in existenta noastra. Dar din pacate drumul asta nu ne duce nicaieri daca nu ne pastram echilibrul psihic. Ne cuprinde disperarea inainte sa realizam ce e cu noi si ne simtim singuri ca nu ne putem exprima sentimentele. Si spune-mi tu acum, nu este ignoranta fericire? Nu este mai fericit cel care sta in banca lui si nu-si pune intrebari rascolitoare? Dar odata ce ai muscat din mar, trebuie sa si inghiti… cu grija, sa nu te inneci.
Speram pentru ca speranta e tot ce ne-a mai ramas. In clipa in care ea va disparea, sufletul nostru va muri, trupul va deveni o epava, vom ajunge cadavre vii. Speranta mentine flacara din suflet, si daca ai grija de ea, spiritul va dainui chiar si dupa moartea propriu-zisa. Eu cred ca oamenii au fost facuti sa fie buni si frumosi, dar noi ii vedem rai si urati tocmai pentru ca nu-i intelegem. Toate se leaga. Visele, singuratatea, oamenii, speranta, fericirea. Si toate ne leaga pe noi unii de altii.
Nu fi trist! Stii ce e trist? Sa vezi atata durere in jur si sa te simti neputincios, sa nu poti face nimic. E trist sa vezi copii cu membre amputate care se bucura de viata si o apreciaza la adevarata ei valoare, chiar mai bine decat noi, privitorii, e trist…

R