Discriminare

Toți cei care se opuneau regimului comunist erau calificați drept contrarevoluționari și dușmani ai poporului, ai clasei muncitoare, iar o acțiune sau o simplă exprimare de aversiune se califica drept crimă de uneltire contra ordinei sociale.
Executând în întregime cinci ani de pedeapsă, m-am întors acasă în 1953. Deși eram dărâmat după înfiorătoarea detenție, după aproape trei ani de urgie la Canal, unde comisia medicală mă declarase inapt pentru muncă, eram obligat să lucrez pentru a-mi câștiga existența și a întreține familia. Ura marxistă continua, împiedicându-ne să ne încadrăm în societate, țintind la distrugerea noastră totală. Zi de zi, săptămâni întregi am bătut la ușa biroului forțelor de muncă unde mi se refuza repartizarea pe vreun post, cât ar fi fost el de minor. La toate întreprinderile mă loveam de biroul de cadre care îmi respingea cererea fără discuții și explicații. Nici la Uzina Steagul Roșu, unde lucrasem înainte opt ani și desfășurasem o activitate însemnată, nu am avut înțelegere din partea sindicatului și a cadrelor.
Oamenii în general mă priveau cu multă simpatie și respect, dar se temeau să se apropie de mine chiar și prietenii, căci o simplă discuție, un ajutor pe care ar fi vrut să mi-l dea, le periclita propria situație. Venisem de la Canal cu un carnet de CEC pe care aveam depuși 380 de lei, tot câștigul muncii istovitoare de trei ani. Banii aceștia s-au terminat curând și eram disperat.
Norocul meu a făcut să găsesc niște oameni minunați la CFR. Ei mi-au dat ocrotire angajându-mă ca zilier, lucrând la construcții telefonice. Acestor oameni de suflet le port o delicată amintire și toată recunoștința. În această situație mi-am desfășurat activitatea mai bine de trei ani, după care, în urma evenimentelor din Ungaria în 1956, am fost din nou arestat și condamnat la zece ani, luând din nou drumul spre Aiud, până în 1964 când s-a emis un decret de grațiere a deținuților politici.


Iarăși indezirabil


Din 1948 până în 1953 și apoi din 1956 până în 1964 am suferit amara detenție a închisorilor comuniste. Rupt de viață la vârsta de 33 de ani, iată-mă acum la aproape cincizeci de ani obligat să pornesc de la început.
Decretul de grațiere prevedea, prin instrucțiuni speciale, ca cei eliberați să fie sprijiniți spre a-și putea rezolva toate problemele familiale, de locuință, de serviciu. Aceste dispoziții aveau un substrat. Apelând la ajutorul Securității, aceasta, când îți oferea ceva, îți cerea în schimb un contra serviciu, adică angajarea ca informator. Deși eram într-o situație precară, fizic și moral ( divorțat ), am căutat să mă descurc singur, pentru a nu-mi pierde și sufletul care îmi era singura comoară rămasă.
M-am adresat în primul rând la CFR, de unde fusesem arestat. Un inginer șef la Direcția Regională care mă cunoscuse și îmi aprecia priceperea și contribuția mea în cei trei ani cât am slujit la ei, m-a angajat imediat ca șef de șantier. Dosarul era încheiat, dar la cadre am fost respins pe motivul că în 1958 se făcuse la CFR o mare epurare.
Am trecut la Hidromecanica, unde directorul general și cel tehnic fuseseră la Steagul Roșu și mă cunoșteau. Am fost angajat la C.T.C., însă cadrele au refuzat din nou angajarea unui “ bandit “. Același lucru și la Uzina 2 din Brașov. M-am prezentat la Steagul Roșu și, după multe alergături și greutăți, am fost angajat tot la C.T.C. Ca să fiu mai puțin vulnerabil, mai sigur, am făcut pe rând, la vârsta de 50 de ani, cursuri de calificare, de specializare și de perfecționare, dând mereu examene de treaptă, ajungând până la urmă la categoria maximă.
Din tehnician și referent tehnic, eram acum în postura de muncitor la C.T.C. Aceasta a fost poziția în care m-a găsit pensionarea.

Mihail Munteanu

Va urma