Prigoană și teroare


Þara întreagă putea fi socotită o închisoare. Lucram la Steagul Roșu în Sculărie, la C.T.C. Pe urmele mele, o armată de informatori. Eram, cu adevărat, și bănuitor și suspicios, însă aveam și certitudini. Mă purtam cum îmi este felul, frumos cu muncitorii, mă apropiasem de ei, mă făcusem iubit. Pe mulți tineri îi ajutam, pregătindu-i pentru examenele de promovare în categorii superioare de încadrare. Aveam mulți prieteni care veneau la mine și mă sfătuiau să mă feresc de unul și de altul, ba chiar, înfricoșați, îmi destăinuiau că au fost interogați de organele miliției despre persoana mea. Mă sufocam.
Într-o zi sunt chemat la serviciul Personal. Acolo un securist mă ia la un interogatoriu aspru, cum le era obiceiul, dorind să mă inculpe în organizația S.L.O.M.R. a lui Goma. Nu făceam parte din această organizație și auzisem doar vag de ea de la un cumnat. Anchetatorul insista și se face că citește o declarație a cumnatului meu din care reieșea că acesta m-a cooptat în organizația lui Goma și că ascultăm împreună Radio Europa Liberă. Intuind că este o provocare, resping orice acuzație în această privință. Atunci îmi dă o invitațe pentru a mă prezenta a doua zi la Securitate.
Mă prezint a doua zi și începe o adevărată campanie de intimidare și amenințare. Se perindau unul după altul, singuri sau câte doi ofițeri în uniformă, alții în civil care fac cu toții presiuni pentru a declara ceva despre Sindicatul Oamenilor Liberi din România. Mă simțeam tare și sigur, știind că nu am nici un amestec. Ei nu cedau și insistau. Spre seară aduc o canapea în biroul unde mă aflam și sunt reținut până a doua zi, când iar începe rotația de ofițeri. Sunt întrebat de nume pe care nu le cunoșteam și obligat să dau mai multe declarații, dar fără rezultate. Târziu sunt eliberat.
Acasă, toți speriați de lipsa mea, eu foarte revoltat, simțeam că nervii cedează. Cum să scapi de această teroare susținută ? Mă cutremuram că voi fi iarăși inculpat fără vină și anii de închisoare vor curge în continuare. Doamne, ajută-mi !


Ce mai vor ?


În 1973 la I.A.Bv. s-au comis acte de sabotaj, s-a pus foc în ateliere și au apărut lozinci pe pereți. Foarte mulți angajați au fost anchetați, au depus declarații și chiar s-au luat amprente. După scrisul de pe pereți și probabil după unele urme găsite, vroiau să descopere autorii.
Sunt chemat la biroul inginerului șef al Sculăriei, unde un securist în civil mă ia în primire și cu o mașină care era în fața atelierului sunt transportat la Securitate, spunându-mi că numai pentru o simplă declarație. Primesc o hârtie și mi se dictează câeva fraze pe care să le scriu cu litere mari, așa cum erau probabil lozincile pe pereți la Steagul Roșu. Mă interoghează asupra mișcării mele în ultimele zile la care răspund cu alibiuiri precise. Totuși doi inși mă conduc acasă, unde mi se face percheziție domiciliară severă. Era zi de salariu și cer să mă întorc la fabrică, pentru a-mi încasa drepturile. Ei rămân mai departe cu soția să continue percheziția în lipsa mea. Au confiscat cam patruzeci de foi de note, corespondență familială, cărți, versuri și altele, fără să fie trecute în procesul verbal de percheziție. A doua zi tipii au reapărut și, motivând că nu au controlat prea bine în cămara din curte, cer voie să continue percheziția. Am vrut să mă opun, dar mi-am dat seama că ar fi în zadar. Unul din ei se întoarce în cameră și , când am ajuns eu, umbla în bibliotecă, unde am bănuit că pusese în ajun un microfon și acum l-au ridicat.
Soția plângea și de la această dată a căzut bolnavă. Hărțuit permanent, nu mai știam unde voi ajunge. Ficatul și inima dădeau semne de suferință. Dictatura devenea tot mai apăsătoare. Datoria noastră este însă de a rezista și de a o combate.

Mihail Munteanu

Va urma ultimul episod