N-am inteles niciodată pană ieri, de ce nu pot respira fără munte si mare, de ce nu pot crede că apa trece si pietrele răman... M-am luminat insă, strabatand Dobrogea pană la Măcin, invitată fiind de revista "Agora" editată la Constanta...
M-au coplesit adanc si nu inalt, cei mai bătrani munti ai Romaniei... la cateva ore de mers cu masina, intri intr-un peisaj coplesitor... Si muntii se trec, daramite oamenii... si muntii chelesc, si apele se duc, se trec si, rămane un fel de sălbaticie stranie, imblanzită din loc in loc de asezări omenesti... Unele mai instărite, altele pămantii... Altă culoare are toamna in această parte de lume... lipseste rosul - ruginiu, si galbenul palid nepigmentat cu strălucirea verdelui crud al brazilor din Carpati... Ca o durere Dobrogea, ca o durere plăcuta - dulce amăruie, ca un inceput si un sfarsit nedefinit.
Aproape de Brăila mi-am adus aminte cat de mult am plans de dorul mării - apei celei mari vălurite, cand m-am intalnit cu ea, cu Dunărea, in copilărie la Galati... Inotam in Dunăre si plangeam de dorul mării, eram in lacrima Dunării si, ea mă legăna lin, mă ocrotea lasandu-mă să mi se ostoiască dorul de apa cea mare in apa ei grăbit lunecandă spre mare...
Si vezi, am tras o fugă să vad Dunărea, doar locuiesc langă marea cea mare, să-i multumesc pentru prietenia noastră de demult...
Dar hai, să nu te obosesc prea mult cu amintirile mele, zgaltaite de cutremurul ce mi-a facut pe moment impresia că se increteste iar scoarta pămantului... Atipic cutremur, ca un cal nărăvas, m-a trezit aruncandu-mă in sus si in jos, ca pe o nelegiută, ... Si animalele astea ale mele, un brac german si o pisica birmaneză, care se uitau mirate din fotoliile lor, intrebandu-mă cu ochii larg deschisi " Ce se intamplă, noi am fost cuminti, nu noi te-am trezit..." Instincte distorsionate la animalele astea tinute peste saptămană in apartament... Si ce mamă comunistă mi-am fost... m-am dus tiptil sub o grindă, cu animalele astea tremurand la picioarele mele, uitandu-mă la fiul meu care nu stiu ce dumnezeu scria la calculator... fără de cuvinte, cu spaima linistei in a nu-i trezi si pe ceilalti, de parcă cutremurul era proprietatea mea si n-as fi vrut să-l impart cu nimeni... " Mamă, ce faci, unde esti?" a spus fiul meu gatuit de spaimă... " Aici, sub grinda, dacă vrei ia sticla aia de apă si vino aici... dacă s-o dărama blocul măcar apă să avem..." Nu s-a dăramat, este un bloc destul de rezistent, dar senzatia de: Dumnezeu face ce vrea si cand vrea, m-a pus la punct...
Si, cu sufletul astfel asezat, m-am pornit din singurătatea pe care mi-o impusesem, la drum - alături de cativa oameni ai cuvintelor, pentru o intalinre cu cititorii din Macin, elevi si profesori ai liceului - "Gheorghe Munteanu Murgoci".
Arhaica normalitate din acest liceu, frumusetea tinerilor, inteligentza lor desteaptă, desteptată de niste profesori exceptionali, mi-a dat sperante, lumea nu e cariată, lumea nu alunecă in derizoriu, asa cum se vede din miezul oraselor mari... " Lacrimi de sticlă,/ ce mi-au ascutit sufletul ca pe un creion" spunea o viitoare mare poetă a acelui tinut al stancilor de granit... a fost vreme si de o mică scenetă de teatru, cu doi tineri extraordinar de talentati... Cum la fel a fost vreme si de prezentarea unor reviste ale clasei de Jurnalism... de-o frumusete si de-un profesionalism de care, multe reviste cu "greutate, nu se bucura...
L-am avut cu noi si pe domnul Dominut Padurean, motul din Apuseni, care le-a starnit vii polemici celor de acolo cu informatiile adunate in cartea domniei sale "Insula Serpilor"... Rar mi-a fost dat să vad intr-un interval de timp - destul de stramt, atata lumină de daruit si de primit, cum am vazut in Macinul Dobrogei, in ochii acelor profesori si in ochii acelor tineri atat de bogati sufleteste, atat de plini de cunoastere, atat de avizi de a se darui si de-a primi dăruirea celor care le calcă pragul.
Acum, cred că am să pot vinde casa de la Valenii de Munte, cu durere am s-o fac, nu mai am acolo decat niste cruci in cimitir, pentru picurul de lumina cu care le sunt datoare bunicilor mei păstram casa aceea... dar nu mai pot face fata păstrarii unei case atat de departe (nelocuita decat două trei zile, rareori o săptămană)... am si aici, intr-o apropiere relativă, muntii astia batrani, oi gasi eu un cimitir si niste cruci carora se le dau lumina unei lumanari in amintirea bunicilor mei... si eu imbatranesc, am deja aproape jumătate de secol..e timpul să-mi las rădăcinile acolo unde Dumnezeu a vrut să ma nasc...
Mi s-au ostoit dorurile...