După condamnare am fost silit să fac, fără voia mea, pe cheltuiala Ministerului de Interne, o călătorie aventuroasă prin România. Titlul pe care l-am purtat în această călătorie era "FFP" -foarte, foarte periculos– scris cu litere mari pe coperta dosarului, ce m-a însoțit de-a lungul întregii călătorii. La transferul dintr-o închisoare în alta, toți cei condamnați la mai mult de 25 de ani muncă silnică, au fost pregătiți într-un mod deosebit pentru călătorie. Am primit lanțuri grele de fier la picioare, care limitau foarte tare fiecare mișcare, permițînd numai pași mici. Impresionante pentru mine au fost trei scene, în legătură cu transportul de la Codlea la Jilava. Din Codlea duba a pornit spre gara veche din Brașov, și de acolo s-a abătut în direcția Hărman. Toți cei din dubă eram în lanțuri. Pe un cîmp deschis ni s-a spus să coborîm și să ne așezăm la o distanță de doi pînă la trei metri între noi. În fața noastră erau soldații cu armele automate. Aceasta era execuția noastră? Nu, trebuia doar să ne facem nevoile, ceea ce am și făcut, folosind prilejul pentru a arunca o privire lungă și încărcată de dor spre poienile, cîmpiile și munții din Þara Bîrsei. Ajunși din nou la gară, gardienii ne mînau cu cuvintele "mai repede, mai repede" peste liniile de cale ferată, cu lanțurile zornăind, către vagonul cu ferestrele zăbrelite ce aștepta deja pregătit. Cu coada ochiului am observat cum tatăl dumneavoastră, acest om respectabil, legat în lanțuri, cu căciula de schi trasă adînc peste ochi, a trecut grăbit peste linii și s-a împiedicat. De o parte și de cealaltă se adunaseră călătorii aflați întîmplător în gară, privind cu spaimă la noi, bărbații în lanțuri, sălbăticiți și nerași. Cred că mulți dintre ei se simțeau solidari cu noi, în vremea aceea existînd aproape în fiecare familie, măcar o persoană pierdută prin carcerele Securității. După o ședere plină de groază și spaimă în închisoarea subterană Jilava de lîngă București - jilav înseamnă umed, mucegăit, alunecos – am primit din nou lanțurile la picioare. În noaptea de iarnă umedă și rece, într-un șir lung, ne tîram prin gara de mărfuri din București. Valuri de ceață apăsau liniile de tren. Zornăitul lanțurilor răsuna prin pustiul gării. Pe ambele părți, paznicii noștri îmbrăcați cu mantale lungi, ostășești și cu puștile armate. Dacă situația noastră nu ar fi fost atît de amară și de periculoasă, s-ar fi putut crede că este vorba despre o scenă construită pentru un film de groază.
În 1964 călătoria mea oribilă, dar în același timp plină, bogată și creatoare prin infern, a luat sfîrșit. Am fost eliberat de la Gherla. În timpul detenției mele, România își schimbase politica externă, începînd să se desprindă de Uniunea Sovietică, și să lege relații cu America și China. Cu acest prilej aproape toți condamnații politici au primit, mult și cu nerăbdare așteptata libertate. Din nou o poartă de fier se închidea în spatele meu, de data aceasta electrică și fără prea mare zgomot. Acum priveam de afară cum se închidea poarta închisorii.
La Brașov am primit o citație de la Securitate, să mă prezint la un interogatoriu obligatoriu. Un ofițer superior, care se dădea din nou prietenos și binevoitor, încercă să-mi explice că eu și ceilalți frați de suferință am fost arestați și condamnați pe nedrept. Îi părea foarte rău pentru cele întîmplate, noua generație de securiști era convinsă de nevinovăția noastră. "Ceilalți" purtau vina pentru procesul și condamnarea mea.