În timpul pedepsei mele, am fost în închisori special rezervate pentru așa numiții acuzați de înaltă trădare. Această izolare specială se adresa numeroșilor reprezentanți de elită, ce se aflau printre arestați. Cei mai mulți dintre ei, au fost oameni cu caractere tari. Printre deținuții pe care i-am întîlnit aici, erau oameni de diferite naționalități: români, unguri, sași transilvăneni, șvabi din Banat, evrei, țigani, sîrbi, greci, ruși, turci, armeni, majoritatea fiind cetățeni români, care țineau să sublinieze particularitățile naționale și tradițiile lor. Se puteau observa diferențele concepțiilor despre viață, rezultate din aceste particularități etnice. Am aflat cu mirare cît de deosebiți pot fi chiar și românii între ei, ardeleni, munteni, olteni, moldoveni, români din Carpații de vest, din Maramureș, Dobrogea, Basarabia sau Bucovina.
Aproape nici unul dintre condamnații politici cu care am fost în închisoare, nu au plănuit vreo acțiune politică împotriva puterii conducătoare. Cei mai mulți erau victimele autorității statului, fiind confruntați cu acuzații șubrede, asemănătoare celor din procesul nostru. Am cunoscut oameni de toate vîrstele, politicieni de toate orientările, parțial din direcții opuse, chiar și comuniști care au fost împinși în închisori de proprii lor tovarăși. Am fost împreună, creștini din toate confesiunile europene, evrei ortodocși, musulmani, antropozofi, theozofi, atei, preoți, pastori, episcopi, călugări, și oameni din aproape toate meseriile. Am întîlnit legionari care erau închiși încă din 1941, sub regimul Antonescu.
Am fost ținut în celule de diverse mărimi, pe perioade de timp diferite. Cea mai mare celulă a fost cea de la Gherla, în care se aflau 92 de condamnați. Fiecare celulă era sever izolată de cele vecine. Contactul dintre celule era posibil numai prin lovituri și vorbire prin pereți. Ferestrele celulelor erau, dincolo de gratii, bătute în scînduri, deschise spre partea de sus în formă de pană, lăsînd liber cerul, dar împiedicîndu-ne să vedem afară. Datorită acestei forme, deținuții o numeau "gură de lup". În aceste încăperi supraaglomerate nu te puteai ascunde sau feri de cei din jur, discuțiile devenind astfel inevitabile.
Pentru mine, povestirile cele mai impresionante erau cele adevărate, pe care unii le povesteau din propria lor viață. Unele se refereau la întîmplări și experiențe autentice, altele erau din cărți sau din filme. Bineînțeles că spiritele noastre erau preocupate și de întrebări asupra concepțiilor despre lume. La fiecare întrebare exista un răspuns sincer, chiar dacă atingea adîncimi neexplorate pînă atunci. Spre exemplu un arhiepiscop catolic mi-a descris experiențele sale personale cu celibatul și sexualitatea. Mare bucurie am avut să învăț poezii în limba germană, română, franceză, engleză și latină. Aproape fiecare știa poezii și le transmitea cu plăcere mai departe. În decursul anilor am luat lecții de engleză, franceză, italiană, ungară, latină, medicină, științele naturii, geografie, psihologie, filozofie, estetică, drept, istoria muzicii, istoria artelor, știința religiilor și teologie creștină. Lecțiile erau transmise prin viu grai, pentru că în celule nu existau cărți, ziare, reviste, nemaivorbind de radio și televiziune. Nici legăturile cu familia nu erau permise. Cînd am învățat poezia "Pantera" scrisă de Rainer Maria Rilke, am înțeles cît de tare se identificau deținuții cu pantera din spatele gratiilor. Cine nu înțelegea nemțește cerea să i se traducă.

Pantera


Privirea ei de gratii atîta s-a lovit
încît în ea nimic nu mai păstrează
Și parcă mii de gratii tot trec necontenit
și după gratii lumea încetează.

Al pașilor puternici mers mărunt
ce-ntr-un minuscul cerc se învîrtește
e ca un dans al forței în jurul unui punct
în care-o amețită voință s-odihnește.

Dar vălul ochiului, din cînd în cînd,
se-nalță. O imagine pătrunde,
prin liniștea-ncordată a trupului trecînd,
și piere-n golul inimii profunde.

În românește de
Al. Philipide

Dar noi ne simțeam uneori, și ca niște "lei". Cuvîntul de origine turcă "caraliu" denumea în mod peiorativ paznicul, însă era periculos să-l rostești în fața lui, deoarece își putea schimba foarte repede dispoziția. Deținuții au modificat cuvîntul caraliu în "cară leul", folosit cînd eram duși la interogatoriu, la plimbare sau la toaletă.
Deținuții se numeau pușcăriași, și închisoarea se numea pușcărie, ceea ce mie îmi părea ciudat. Aceste cuvinte derivă de la cuvîntul românesc "pușcă". Mi s-a povestit că în timpul stăpînirii turcești, răufăcătorii și dușmanii statului erau duși în pivnițele și încăperile arsenalelor de armament, numite pușcării, care aveau ziduri foarte groase. De aici și numele de pușcăriaș pentru cel închis acolo.
Cînd era ziua de spălat, un paznic îi ducea în camera de duș pe toți deținuții unei celule, despărțiți cu grijă de deținuții din celulele vecine. În unele locuri, capetele de duș erau îngropate în zidul tavanului, și arătau ca acele orificii periculoase, din care putea năvăli în orice clipă gazul aducător de moarte. Totuși, de fiecare dată venea apă caldă, ce cuprindea și curăța binefăcător trupurile noastre transpirate și prăfuite. Sub duș eram toți egali: intelectualul, generalul, profesorul, muncitorul. Diferențele sociale și naționale dispăreau pentru un timp. Cu toții eram la fel de goi. Cu toții eram numai oameni.
Pe de altă parte, un simplu test biologic îl definea pe fiecare deținut, ca individ unic între ceilalți. Sorbeam aceeași zeamă subțire din gamelele de tablă. Mai la început exista un surogat de cafea, terciul care era o fiertură mai apoasă de mălai, turtoi - o prăjitură de mălai coaptă în cuptor - sau mămăligă. La prînz și seara era prin rotație supă de cartofi, de varză, arpacaș sau de fasole, de multe ori cu carne fiartă. Adesea ne privea din supă un ochi fiert de vită. Supele deosebit de transparente le numeam "Schenzinger-leves". Karl Alois Schenzinger a scris în anii '30 sau '40 o carte intitulată "99% apă", iar leves înseamnă în ungurește supă. Toți mîncam același lucru, și cu toate acestea scaunul și urina era diferită de la unul la altul în consistență și culoare, fapt ce se putea ușor constata în conținutul "tinetei", closetul portativ al celulei.
Între zidurile închisorii, am întîlnit mulți oameni a căror amintire o păstrez în suflet, căci fiecare mi-a dăruit cîte ceva neprețuit. Dintr-un belșug de întîlniri aș vrea să numesc unele:
Horst Depner a fost un bun camarad, un bun povestitor, ascuțit observator, un critic plin de humor, și un model de atitudine față de o boală foarte grea. El vorbea mult despre viața lui. Mi-amintesc bine, prezentarea emoționantă și cutremurătoare a cărții "Pe frontul de vest nimic nou", în care Erich Maria Remarque, dincolo de vitejia și eroismul soldaților, descria mizeria și jalea primului război mondial. Günther Volkmer a cărui prietenie, încă din timpul grădiniței, s-a adîncit pe drumul destinului nostru comun. Günther Melchior cu care dezbăteam adesea probleme filozofice. Era impresionat de Sandor Petöfi ale cărui poezii revoluționare la recita cu plăcere. Günther Hönig m-a învățat alfabetul Morse. De atunci încolo știrile se transmiteau prin pereți mult mai ușor. Gerd Pilder impunea prin poziția lui inteligentă si obiectivă în fața vieții, care se împerechea cu un suflet ales. Amîndoi m-au învățat cîntece populare și șlagăre. Michel Sponer, de la el am învățat ungurește și italienește. Arăta mare talent la povestirea filmelor. Karl Dendorfer, am fost fermecat de felul cum prezenta lucrări de Jakob Wasserman, cum ar fi "Cazul Maurițius" sau "Etzel Andergast". Günther Prall m-a condus în bazele biologiei. Werner Knall primea multe aplauze pentru cele 301 istorioare trăite și povestite de el cu mult humor. Fritz Roth ne-a apropiat de istoria sașilor transilvăneni. Werner Theil ne-a îmbogățit într-un mod plăcut, competent și glumeț, cunoștințele noastre de limbă engleză. Heinz Taute a fost un permanent pol de liniște în celulă. În descrierile lui, căpăta viață partea veche a Brasovului numită "Mexico". Domnul Ehrlich din Sibiu cînta cu mine cîntece de Hermann Löns. Cu Hans Bordon am dus discuții aprinse, pînă a fost mutat de la Codlea în altă închisoare. Peter Hönig, Oskar Kutzko, Kurt Felix Schlattner, Emil Popescu și Herbert Roth au fost și ei condamnați în același proces, dar nu ne-am întîlnit în închisoare niciodată. Constantin Belu, un francmason de rang înalt ne povestea cu mult farmec personal, povești din "1001 de nopți". Un editor evreu din Craiova trăise mulți ani la Paris, și ne descria în fiecare zi cîte un alt loc din acest oraș, în limba franceză. Fostul valet al prințului Nicolae, mai tîrziu camerierul mareșalului Antonescu - șeful statului român pînă în august 1944 - mi-a deschis o portiță către încăperile secrete ale Casei Regale și ale familiei regale românești, precum și episoade din viața lui Antonescu. Nicolae Crucianu fost consul la Roma, m-a inițiat în științele juridice. Filozoful și profesorul de etică Nenițescu din București, m-a introdus în poetică și estetică, dîndu-mi astfel și o nouă imagine asupra concepțiilor despre viață românești. George Tomaziu pictor, bun prieten cu Yehudi Menuhin elevul lui George Enescu, cunoștea o mulțime de teme muzicale din concerte și simfonii clasice. Ascultam cu plăcere concertele sale fredonate sau fluierate. Fratele catolic Tarcisiu era profesor de geografie, și cu el am făcut zilnic, timp de mai multe săptămîni, călătorii prin întreaga lume, stînd pe marginea patului închisorii. Avocatul Verariu din București m-a învățat poezii de Rainer Maria Rilke. Dezvoltarea mea personală și profesională a fost puternic influențată de părintele iezuit Haag, un om în vîrstă pe care l-am cunoscut foarte scurt la Gherla. La a treia mînă, prin prietenul meu Günther Volkmer care a memorat de la un alt deținut cursurile părintelui Haag, am absolvit un studiu intensiv de estetică și mistică creștină. Dr. Schlesinger, medic și rabin din Brașov mi-a deschis drumul către cultura evreiască și ebraică. Hieronymus Menges episcop romano-catolic din Dobrogea, consilier papal în problemele Europei de est, mi-a povestit multe despre el însuși ca demnitar bisericesc și creștin. Dar nu numai el, ci și călugări ortodocși sau catolici vorbeau despre experiența lor în comunitățile religioase închise. "Vita communis, maxima penitentia", viața în comunitate este cea mai mare pedeapsă. Satana poposește cu bucurie în mănăstiri unde, uneori subtil, alteori grosolan, reușește mai lesne să abată oamenii de la drumul lor spiritual! El este maestru la împachetarea minciunii între două adevăruri, spre a-i conferi acesteia o aparență de mare adevăr. Clericii însă, nu obosesc să sublinieze cît de importantă este continua legătură cu binele, în sensul cuvintelor lui Cristos: "Să năzuim după Împărăția Domnului și după Dreptatea lui". Cred că această învățătură spirituală, este valabilă pentru orice comunitate omenească. Aici, în temniță s-a adeverit această experiență de viață, și am putut suferi împreună.
La Gherla, în așa numita "celulă a popilor", oamenii bisericii celebrau în secret servicii divine. Un tînăr preot greco-catolic avea o bucată de anafură pe care o trecuse, ascunsă în îmbrăcămintea de pușcăriaș, prin toate perchezițiile. În fiecare seară luam parte la rugăciunile de mătănii, pe care nu le cunoscusem înainte. Evlavia greco-catolică, romano-catolică și ortodoxă se afla în acest ritual.
Constantin Cenușă era un conducător de partizani carismatic din Moldova de nord, care în mod surprinzător scăpase de mai multe ori de soldații Securității. Conducătorul partidului Social-democrat Lacatos a fost închis pentru că a refuzat, după dizolvarea partidului său, să trecă la comuniști. Un țăran român din Cincu m-a învățat agricultura și creșterea oilor. Domnul Rozin și Kleante Gheorghiu, au fost secretari ai celui mai bogat om din România anilor '40, Max Auschnitt. Pe episcopul Hirtea, episcopul Alexandru, fratele Leo i-am cunoscut drept creștini devotați. Un evreu, redactor șef al unui ziar timișorean, m-a învățat limba latină și m-a adus pînă la nivelul la care puteam conversa împreună în această limbă. Jivko Velimirovic, un sîrb de șaptesprezece ani, m-a impresionat prin mirarea adîncă cu care adulmeca viața.