În ultimele două luni ale detenției am avut voie să lucrez în aer liber, pe un șantier ce aparținea fabricii de mobilă a închisorii, probabil pentru a căpăta puțină culoare înainte de eliberare. Într-una din zile lucram în curtea închisorii împreună cu un vechi condamnat. Stînd de vorbă, mi s-a prezentat a fi tatăl doamnei Lupescu, iubita regelui Carol al II-lea al României. Primele lecții de limba germană din viața mea le-am dat unui tînăr român Ioan Centiu, care ajunsese în închisoare pentru că fusese membru al organizației secrete "Garda Tineretului Român". Tema unor lecții a fost poezia lui Goethe:

Vrei să plutești mereu fără țintă?
Privește, binele stă aproape
Învață numai, să prinzi norocul,
Căci norocul este mereu aici.

În aceste clipe cînd vechile amintiri se trezesc, mă întreb de ce am ales tocmai această cugetare, în acea celulă heterogenă din Codlea, încărcată de tensiuni și conflicte nerezolvate între deținuți. Mi-amintesc acum că mesajul poeziei împreună cu melodia și ritmul limbii, înainte de toate cuvîntul "noroc", îmi alina sufletul și mă ajuta să trec peste timp mai ușor. Astăzi îmi este limpede, că fără să-mi dau seama îmi construisem o ancoră cu care mă legam la marile resurse spirituale. Orele de predare erau și un ajutor sufletesc: vroiam să dau tovarășilor mei de suferință nu numai lecții de limbă, ci și ceva esențial, care să le fie de folos în drumul vieții lor.
În cele din urmă, mă gîndesc și la acei paznici cu inimă bună, care ne permiteau nouă, încarceraților, un strop de libertate. Prin amabilitatea lor, ne ușurau simțitor traiul sărăcăcios din închisoare.
O expresie a lui Rainer Szegedi mi-a rămas în minte. După proces am fost duși prin curtea închisorii Codlea. Deasupra noastră, un cer de noapte plin cu stele. Rainer se adresă cerului cu cuvintele apostolului Paulus: "Sînt convins că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici împărații, nici violența, nici prezentul, nici viitorul, înălțimi sau profunzimi, nici alte creaturi nu ne pot îndepărta de dragostea pentru Dumnezeu, care se află în domnul nostru Isus Cristos". Toți acești oameni cu care de multe ori eram în deplin acord, sau alte ori în contradicție, și acei mulți pe care nu i-am numit aici, au reușit prin originalitatea și particularitățile lor deosebite să atingă o parte din mine care ar fi rămas neevoluată fără aceste întîlniri. Chiar și întîlniri ce mi-au părut întîmplătoare, au început prin puterea amintirii, să trăiască mai puternic în mine decît am recunoscut pînă acum. Fiecare din aceștia au devenit parte din biografia mea, și au luat parte neobservat la formarea ființei mele. Situațiile limită, care aparțin vieții de fiecare zi între zidurile închisorii, dau naștere unui cîmp afectiv foarte încărcat, unde fiecare întipărire psihică este mult mai profundă decît în viața normală.
Cel mai mult m-a impresionat timpul petrecut alături de tatăl dumneavoastră Konrad Möckel. Cînd în după amiaza zilei de Crăciun a anului 1958 am fost mutat în altă celulă, și acolo l-am întîlnit pe tatăl dumneavoastră, am fost foarte bucuros. De atunci începînd, am fost împreună mai mult de un an prin închisorile din Codlea, Jilava și Pitești. Tot atunci, în acel Crăciun, am reîntîlnit și alți oameni din grupa noastră. Tatăl dumneavoastră a ținut în seara aceea o slujbă religioasă, rostind cuvinte de consolare și încurajare. A putut să o facă, cu toate că era unul din cei patru candidați la moarte, deoarece închisoarea a fost pentru el mănăstire, iar timpul petrecut acolo, a fost timpul de pregătire înainte de a păși pe drumul către Cristos. Din acel Crăciun am încă o amintire plăcută. Cînd s-a lăsat înserarea, din celulele vecine au început să se audă, la început încet, apoi tot mai limpede, cîntece de Crăciun. Cîntecele nemțești se amestecau cu colindele românești, venind prin fereastra alăturată, de la celulele femeilor. Cîntecele erau cadoul lor de Crăciun pentru noi, iar noi am răspuns cu cîntecele noastre.
În anul 1959 am sărbătorit din nou Crăciunul cu tatăl dumneavoastră, la Pitești, unde șase sași din Brașov împărțeau celula cu un francmason din București. În zilele de Crăciun mîncarea era deosebit de puțină, și bucata de mămăligă cu care ne mai potoleam foamea nu am primit-o toată ziua. Tatăl dumneavoastră a rostit evanghelia de Crăciun, a ținut o scurtă slujbă, apoi fiecare a povestit despre sărbătorile de Crăciun cele mai frumoase, pe care le-a trăit. Cînd la ora 22 a sunat stingerea și ne pregăteam de culcare, pe coridor persista încă o neliniște neobișnuită. Încordarea noastră s-a destrămat cînd ferestruica din ușa celulei s-a deschis. Zîmbind prietenos, paznicul ne-a întins fiecăruia mult dorita mămăligă fierbinte, aburind, frumos mirositoare, prăjitura noastră de Crăciun. Paștele, l-am sărbătorit cu tatăl dumneavoastră la Codlea. Dacă mi-aduc bine aminte, eram în perioada aceea, numai sași în celulă. Dimineața devreme, cu prima rază a soarelui de primăvară, clopotele de la biserica evanghelică din Codlea anunțau sărbătoarea paștelui. A fost un moment deosebit. Am sărit surprinși din paturile noastre, repezindu-ne către fereastra celulei, ca să putem auzi mai bine cele trei clopote. Aerul proaspăt de primăvară ne-a învăluit binefăcător. Spontan, preotul ne-a dat tonul vechiului cîntec de paște al creștinătății:

Cristos a înviat
Din toate chinurile
Trebuie să fim bucuroși
Cristos este alinarea noastră

și după aceea ne-am adunat la slujba paștelui. Deja în zilele ce trecuseră, stătusem în jurul tatălui dumneavoastră, în timp ce el ne povestea întîmplările din săptămîna patimilor, așa cum erau ele descrise în Evanghelie.