Închisorile au fost pentru mine Universitățile mele. Am absolvit aici "Studii generale" serioase și variate. Am făcut și o școală a caracterului tot atît de temeinică precum Gimnaziul Honterus, Scoala Comercială din Brașov și Institutul Teologic din Sibiu. Konrad Möckel a fost un profesor notabil al acestei Universități. Studiul general și împlinirea caracterului meu, le enumăr la evoluția drumului interior. Impulsul hotărîtor, pe care trecerea prin închisori mi l-a mijlocit, a fost fără îndoială dezvoltarea mea proprie ca și creștin fervent.
În acele timpuri Cristos mi-a fost aproape, ca un om ce și-a rămas lui și învățăturii sale credincios pînă la moarte. L-am trăit nevăzut și totuși prezent, aproape ca pe un bun prieten ce m-a însoțit, și m-a ajutat în drumul meu prin închisori. Mi-a slujit de model, în comparația vieții mele cu a lui. Punctul culminant al acestei dezvoltări a fost acela cînd, în timpuri periculoase de spălări de creiere, mi-am declarat loialitatea față de creștinism. M-a umplut de bucurie, faptul că am găsit puterea de a face această mărturisire.
Primele ore și zile în Securitatea din Brașov, au fost deosebit de chinuitoare. Interogatoriile se succedau unul după altul, șederea neobișnuită într-o celulă îngustă era depresivă și apăsătoare. Eram istovit fizic și psihic. Mai întîi am crezut că nu voi putea supraviețui nici măcar o oră în asemenea condiții. Orele au devenit zile, săptămîni, luni și în cele din urmă ani. M-am supus existenței mele de deținut politic. Cînd am devenit dureros de conștient că nu îmi voi recăpăta prea curînd libertatea, mi-am pus întrebarea dacă viața mea, în această însingurare, mai are vreun sens, și dacă nu ar fi mai bine să renunț la ea. Am ajuns la concluzia că merită să trăiesc. În demența care mă înconjura, știam că există un sens profund. De aici înainte aveam să scrijelesc, în peretele fiecărei celule în care mă aflam, un motto în limba greacă veche care mă însoțea încă din timpul studiilor mele teologice:

"Marea operă nu este încă desăvîrșită". Această maximă mi-a fost un impuls, ca nici în timpul marilor depresii să nu cedez. M-am întrebat ce nu era încă împlinit în viața mea și am simțit cele mai adînci dorințe. M-am întrebat ce așteptări aveam, care ar fi putut fi meseria visurilor mele, și ce imagine asupra lumii aveam eu de fapt. Multe din acele dorințe le-am putut împlini, în limita posibilului deja în închisoare, și apoi mai tîrziu în libertate. La împlinirea altor dorințe lucrez încă și astăzi.
Referitor la viața de zi cu zi în închisoare, mi-am dat seama că ar fi de prisos să mă împotrivesc împrejurărilor exterioare și indispoziției interioare pe care oricum nu le puteam schimba. Mai bine să încerc să scot din ele tot ce este mai bun. Să accept ziua cu bucuriile și suferințele ei, așa cum vin, și să trec pe cît posibil cu calm și indiferență peste ore. Această poziție față de viață, mi se părea în fapt cea mai ușoară.
În lucrarea mea de diplomă de la Institutul teologic, am cutezat să mă ocup cu mare interes de o comparație între creștinism și budism. Am exersat atunci acea pasivitate grijulie față de viață din atitudinea budistă. Am trăit o experiență pe care am împărtășit-o și multor altor deținuți: cu ajutorul acestei atitudini relaxante și liniștitoare, zilele treceau încet, dar anii repede. Cu depresiile am avut experiențe asemănătoare. În urma traversării unei depresii, trăiam de fiecare dată o nouă maturizare, priveam lumea cu alți ochi decît înainte. În cele din urmă m-am obișnuit, ca în timpul stărilor depresive să raportez totul la ceva nou, la care puteam cu siguranță să mă aștept. Îmi amintesc de o zicală a tatălui dumneavoastră, pe care o cita des și cu plăcere, avînd o mimică sugestivă: "Îmi plac chinurile deja trăite". Izvoare de putere au fost pentru mine și coralele, liedurile și cîntecele populare pe care le cîntam adesea. Coralele "O cetate singură este Dumnezeul nostru" și "Stau la ieslea ta" mi-au dăruit multă forță interioară. Cîntecele internaționale ale rezistenței, mi-au îmbărbătat sufletul în situațiile dificile. Cu plăcere fredonam, în șoaptă sau în gînd, cîntecul pe care la începutul anilor '40 îl cînta Hans Albers într-un film nemțesc:

Nimic nu poate zdruncina un marinar,
N-ai frică, n-ai frică Rosemarie!
Nu ne lăsăm viața înecată în amar,
N-ai frică, n-ai frică Rosemarie!

Și dacă-ntreg pămîntul e-o cutremurare,
Iar lumea–și iese din tipare,
Nimic nu poate zdruncina un marinar,
N-ai frică, n-ai frică Rosemarie!

Îndată căpătam o dispoziție mai bună și mă înarmam, în felul acesta cu mai multă răbdare pentru starea abominabilă de deținut. Și ceilalți deținuți se bucurau să cînte, trăgîndu-și puterea de supraviețuire din aceste cîntece, indiferent dacă ele erau vesele sau triste. Am auzit și am învățat multe cîntece care aparțineau, ca să zicem așa de cultura generală a unui deținut. Aproape fiecare cunoștea "Pe lîngă plopii fără soț", "Să-mi cînți cobzar bătrîn ceva", "S-au scuturat toți trandafirii", "Trista duminică". Þăranii români știau o mulțime de doine, sau cîntece ungurești "szomorù vasarnàp", "nincs boldogsag", cîntece melancolice din pusta maghiară, cîntecul soldaților englezi "it's a long way to Tipperary", cîntecul american "Yankee Doodle". Un amiral rus foarte bătrîn care luase parte, ca ofițer, la războiul ruso-japonez, a fost ca vrăjit cînd a auzit melodii rusești. Georg Lingner, un sas din București, i-a impresionat pînă la lacrimi pe camarazii de celulă români, cînd a cîntat cîntecul său "Obosit , se întoarce drumețul".
Poeziile și baladele erau și ele izvoare de putere. Balada lui George Coșbuc "Moartea lui Fulger" datorează efectul ei vindecător, reînvierii arhetipului de erou în sufletele ascultătorilor. Balada populară românească "Miorița", mișcătoarea poveste a unui cioban ce străbate țara cu oile lui, oferă ca nici un alt poem, o privire în sufletul poporului român. De asemenea balada populară "Meșterul Manole" atinge adîncurile sufletului. Exercițiile mentale mă transpuneau repede într-o stare de liniște, împiedicînd o epuizare peste măsură, ele fiindu-mi de folos și împotriva îmbolnăvirilor, ba chiar putînd vindeca sau alina boli grele.
În noaptea anului nou 1957, scurt timp după arestarea mea, am rămas intenționat treaz pînă la miezul nopții și am așteptat să bată clopotul cel mare al Bisericii Negre din Brașov. Imensul sunet, a pătruns prin geamul închis în celula mea de la Securitate. De fiecare dată, cînd mai tîrziu ascultam sunetul lui, prindeam curaj, nădejde și încredere într-un viitor mai bun. O scenă în închisoarea din Codlea, mi s-a întipărit în minte. Înainte să ne transporte la Jilava, am trecut întreaga grupă printr-un coridor al închisorii. Lanțurile se tîrau zornăind pe podeaua de piatră. Prin fereastra deschisă se vedeau munții mari și majestoși, proaspăt acoperiți de zăpadă, Bucegii. Era dimineața devreme și soarele tocmai se pregătea să răsară. Razele lui luminau pereții și vîrfurile munților, cu o incomparabilă strălucire. Un sentiment de libertate mă cutremură. Deodată am știut: țintuit în lanțuri sînt totuși liber.
Profund emoționat, am fost și la o plimbare într-una din curțile închisorii Gherla. În mod excepțional, această curte nu era nici asfaltată, nici pietruită. Pămîntul moale ceda sub tălpile mele. Această senzație de suplețe, și totuși soliditate nu o mai avusesem de mulți ani. Mersul pe pămîntul proaspăt l-am trăit ca pe un salut al mamei Natura, dăruit propriei sale creaturi. Tot la Gherla, la o altă plimbare, am zărit într-un colț al zidurilor închisorii o broască mare, ce din motive inexplicabile se rătăcise acolo. Am admirat-o ca pe o minune din altă lume, pentru mine îndepărtata lume a libertății.
Într-o dimineață de advent a anului 1959, foarte devreme, a avut loc un scurtcircuit electric în închisoarea de la Pitești. Cînd împreună cu Günther Melchior ne-am dus să golim tineta din celulă, la toaletă ardea o lanternă în întuneric. Lumina ei strălucea altfel decît lumina electrică din celula noastră și am spus: "Uite Meschi lumina vie luminează întunericul!" Mă gîndeam la cuvintele cu care începea Evanghelia după Ioan: "Și lumina a strălucit în întuneric, și întunericul nu a biruit-o!".
Ceea ce mă emoționa de fiecare dată era vederea stelelor. La mutarea dintr-o închisoare în alta, ni se tăiau lanțurile de la picioare cu dalta și ciocanul, de obicei noaptea în curtea închisorii. Privirea spre cerul nopții, cu stelele sale strălucitoare era liberă.
In timp ce simțeam, în curtea de la Gherla, pămîntul sub picioare mi-am dat seama ce influență au avut pantofii asupra mersului și dispoziției mele. Pantofii pe care îi aveam cînd am fost arestat, s-au tocit curînd de la mersul în celulă, trei pași înainte, trei pași înapoi și au trebuit înlocuiți. Dintr-un maldăr de pantofi folosiți, am avut voie să îmi aleg doi potriviți, doi bocanci. Ei m-au însoțit prin multele închisori pînă la eliberarea mea. În grămada aceea mare de încălțăminte erau numai doi, pe care am putut să-i încalț. Stîngul era numărul 42 și avea în toc o potcoavă de fier, dreptul era numărul 43 și avea tocul de gumă moale. Cînd mergeam prin coridoare, un pas se auzea tare și celălalt deloc. Sunetul pașilor mei era ca un ritm cu sincope. Nu aveam voie să purtăm ciorapi, ne-am fi putut spînzura sau sugruma cu ei. Cu timpul, unghia degetului mare de la piciorul drept a făcut o gaură în bocanc, prin care privea afară. Urmăream cu mult humor schimbările bocancilor mei, cu care pășisem pe pămîntul reavăn din curtea închisorii Gherla. La eliberarea mea am stat din nou în fața unei grămezi de pantofi, de data aceasta mult mai mare. Eram iarăși în căutare de pantofi. Aceștia fuseseră aruncați de deținuții care plecaseră. Din pricina eliberărilor în masă a deținuților politici, din 1964, mormanul de încălțăminte devenise corespunzător de mare. Muntele de haine din camera alăturată, era încă și mai mare decît cel de pantofi. M-am gîndit o clipă să iau din grămadă o blană țărănească, minunat împodobită cu cusături populare, dar am renunțat ca să nu am prea mult bagaj pe drumul spre casă.