stafia grămăticului de vorbe noi
mă bântuie cârpindu-mi stelele de jos
“sunt șoim!” și e dar parcă șarpe veninos
umflat cu aburi care i-au greșit măsura

de sufli vânt “hei…!” aeru-ți îndrumă
de construiești “îți reașez eu piatra!”
îți stinge focul răscolindu-ți vatra
și se porcește-n rând cu bieții purceluși

nimic nu-i deopotrivă să îmbie
“ideile și cântecele mele-auguste”
îngust de vede “lumile-s înguste
pe limba mea” întotdeauna despicată

pe mări de miere se îneacă în venin
de-i dai otravă are-n sine antidotul
“cine-s aceștia?” zice-i măsură cu cotul
nimeni nu ar putea să stea în rând cu el

pe toate “eu le știu cel mai bine!”
ultimul cuvânt îl are “sunt mai breaz!”
să fie oare croitorul cel viteaz
că n-am văzut în pieptu-i nici un tigru

“sunt rău bolnav…” de n-are nici o zare
lăsați-l nu-i luați jucăriile de praf
chiar dacă uneori de fel trândav
nu înțelege limba-n care-njură

“zelos slujesc!” apoi mușcă stăpânul
e în delir de-i stă alături vreun golan
“geniu născut dar să vezi peste-un an
de nu mă fac eu și mai geniu!”

apoi uitând de sine-ntreabă “cine
sunt eu și cine împotrivă-mi a vorbit?”
orice cuvinte-ar auzi “vai, sunt uimit!”
o lume-ntreagă dacă-i spune: TACI!