FEÞELE POEMULUI

Urmează domnia omului rar; ne-ntâmplător, gol și -frumos,
precum în pânzele renașterii. "Obstacol, paznic și deținător -al
tuturor căilor nemuriri. Om-șarpe, răspunzător al lumii ca -labirint
situat
în mișcare și contemplare, și nu numai atât, ci -reconciliator
al trecutului cu prezentul. O nouă Alexandrie îi va -fi sufletul,
ofranda sa făcându-se în nebănuite temple zidite din -iluminante
muzici ciudate, călăuzitoare de vechi speranțe".
Hyperboreanul a primit un răvaș: "În cele din -urmă,
delfinulului (purtătorul Copilului) i se va arăta țarmul! Poporul de
stele va atinge pământul și carnivorele frunzișuri se vor -retrage !"
Înaintați în Vârstă, vom păstra o veșnică îndoială -asupra ei.
P a m â n t, c e r ș i c a r n e î n t r - u n s-i n g u r t o t !
Tumultul orgolios al spiritului, va fi departe de a -se fi liniștit.
Din această nouă mândrie se vor naște -surprinzătoare urmări de legendă!



Se sfârșească oricum acest prea lung secol XX?
În care doar credința ne-a fost de ajuns?
Sfârsească oricum și rămână morților
grija de a-și înmormânta morții?
... neterminatele grădini începute pe vară!
și nouă ne-napoiate veacuri întregi
fostele zile de marți, miercuri sau vineri.
În fiecare casă mai bătrânul este prevestitorul
de naștere și trecere... reînviind imaginea
celor dintâi. Ce fel de oameni or fi fost aceia
de nu ne-au lăsat povești despre avuție
și nici despre cuiburi ucise, ci doar mai înalte
onoruri posibile patriei și cerului străvechi?
Când noaptea coboară muntele:
"Puternice vânturi, nu cerești, vor bântui
acest prea crud pământ... puternice vânturi... "
Să ridicăm în apărarea Omului tăcerea îndârjită
și fața brăzdată de frig! Asumată să fie
și pe mai departe înălțarea privirii în urmărirea
fluierarului auriu de pe cerul senin.
Vânturile de miază-noapte vor fi întâmpinate
de cete uriașe de copii, copii tăcuți și fulgerați
de lumină. Avându-și castele înflorite în memoria poetului.

"Șarpele, veghind rotația astrelor, face călărețul
să cadă pe spate, mușcând călcâiul calului !"

Deci mai întâi de toate; nici o țară nu se retragă
într-un prea îndepărtat țărm! - o spun
după douăsprezece zile de frământ, chipul brăzdându-mi-se
de liniile palmei. Nimeni nu îndură ruga pelerinului.
Nimeni.



Și înainte de aceste puternice vânturi
era nelegiuire semnul de hotărnicie
or prin haturi despărțitul câmpurilor.
Umede frunze lovesc mocninda piatră de hotar
tăvălucind nisipul rămas în urmă.
Sceptre destule el are, pământul în el. Putere
deplină pe datini ... pentru toți, dintre oameni,
îndurarea lui s-ar cuveni să ne fie podoabă.
Poetul, însă, ne-nvețe cârma puterii drept
s-o cinstim, cântarul dreptății și legea-n
cetățile noastre. Calea, nu drumul, ne-o arate
celor de-o lege cu dânsul ne-am războit - nu-i tăgadă -
dar, iată, moartea cum biruie toate ...

Prevestitorule, domolește a ta semeție!
Pribegi pe pământ în veci nu ne vom întoarce
cu rugi spre altar!
Oracole divine, la noi e adevărul - solemnitatea
copilăriei opunem amenințării.

Lăsați să se îngroape morții acum...



Sfidând rotirea soarelui, delicați acești călăreți,
ofilindu-se încet în șeile țesute din aur - copii ce parcă nu mai pot să doarmă:
"păreau înalți seniori învățați a vorbi numai de bine pe zei".
Cuvintele lor promiteau, o, fulger, murmur și cântec, aripi și culori
în vie mișcare, semințe cu putere de germinație, necum uscăciune.
Timpul ce vine de n-ar istovi această aplecare...
Timpul ce vine de n-ar amâna nunta acestor veșnici logodnici...
Timpul ce vine de n-ar aduce presimțirea drumurilor de fugă...
Zăriți pe la hotare înșelătoare de pământuri, când apele șterg urmele de întoarcere ale cailor.
Și tot mai mult copita se afundă-n nisip...
Pribegi pe acest pământ, pentru voi, minunați rătăcitori,
se naște acum o răsturnare enormă și, totodată, mai puțin trecătoare
și martoră a trezirii noastre într-o iubire niciodată sfârșită.
Nepăsători pe lângă tot felul de semne, nu sunteți dispuși, însă,
nicicând a pune capăt visării.
Obișnuiți vă aveți caii a dormi în picioare, sub burțile lor, ascunse cu grijă,
stau pergamente de taină despre noile vremuri... ploile nu vor ajunge la ele!

Lasati, inalta vita de supravietuitori, cele intamplate mostenire semintiilor tinere!

Nou și crud pământ răvășit de puternice vanturi...





O, tu, solemnitate verbală a copilăriei noastre, lungi și complicate jocuri
în după-amiezele ploioase, ce acum nu mai sunt!
Mese îmbelșugate zeilor, cupe de aur și scumpe veștminte pe palide prințese,
vise cu mari și blânde păsări în zboruri - noi eram...
O, tu, suflu prea tainic, șarpe nestăpânit!
Fie ca-n scrum să se prefacă privirile viclene îndreptate spre templele creșterii!
Gândurile noastre sunt pline de-un țipăt și peștii simt cum apa mărilor urcă și scade sub reaua-ntocmire.
Iată, sub legile tale, copilărie, se-nvolbură valuri, talazurile sfarmă decenii.

Înaltă viță de supraviețuitori, vorbele voastre cutezători ne-au făcut,
calul și scutul și crestele strălucitoare pe seama sorților nu le-om lăsa nicicând...



Și-n fața plutirii noastre spre templele luminii - magnific foc de stele - sub legea de pace a pământului.
Din această nouă mândrie, noi lumi răspund impulsului nostru spre ne îngrădit.
Sfinți călăreți ai imperiului iubirii...
Impozanți nori se opresc în marginea sferei magnifice și gânditoare,
prevestindu-ne întâmplări minunate.

Calea lacteee palpită sub privire ca sânul iubitei sub somnoroasa dantelă.
Peste acest falnic popor coboară ninsori de polenuri.
La capătul privirilor scânteiază un cerc de argint - vestire a irepetabilei sărbători.

Fie veșnic ocrotitoare această patrie a noastră!
Pământul aruncă miresme de maci înspre legănatele șiruri de cocori înfloriți pe seninele ceruri.

Orbirea a trecut odată cu despletirea apelor și a pădurilor.
P ă m â n t, c e r ș i c a r n e î n t r - u n s i n g u r t o t !