Cuvintele se pierd în privirile ne-nțelese ale stelelor.
Sentimentele se nasc din parfumul petalelor de trandafiri.
Jurămintele s-au lăsat sorbite de seva din adâncul pământului,
Iar declarațiile de iubire s-au trezit de dimineață
Scrise cu rouă pe frunzele fremătânde ale copacilor.

Șoaptele au spart tăcerea castelelor de vise.
Sărutările au umezit ochii prăfuiți ai statuilor de humă.
Bătăile inimii au rupt lanțurile ridicate de teamă
Și-n mijlocul nebuniei mele, ecoul ce-mi răsuna prelung
În timpane, purta numele tău.

Brațele s-au încolăcit în jurul trupului flămânde de tine.
Genele s-au mai închis o dată de prea mult dor.
Privirile s-au afundat în albastrul cerului de deasupră-mi
Sau poate doar am alergat eu prea mult după soare
În ideea de a-ți umple ție viața de lumină.


Tăcerea nu mai doare cum o făcea altădată.
Noaptea s-a aplecat la picioarele mele într-o reverență adâncă
Și-n timp ce fericirea se lasă purtată de adierea vântului,
Îți mai aprinzi o țigară de la focul apusului
Tu, gânditor învechit de trecerea clipelor.

Lumina răsăritului ridică vălul căzut peste pleoape.
Iubirea se naște din culorile aceluiași curcubeu.
Vântul adoarme visele zbuciumate ale nopții.
Iluziile își clădesc un alt castel de dor
Undeva, în adâncul sufletului meu.

E freamătul mării vocea aceea stinsă ce răsună în noapte.
E zbuciumul frunzelor lacrima de pe obrajii răsăritului.
Iar eu, din toată această epopee rămasă nescrisă,
Nu vreau să fur decât nemurirea timpului
Pentru a fi o veșnicie alături de tine.