Cum vântul bate printre crengi,
și bate și prin mine,
cum albii fulgi de necuvânt
trec și prin cer, și piele,
te simt trecând acum pe-aici,
cu degetele grele.
Te naști din mine, zi de zi,
cătând prin nouri stele,
și cu-n surâs îmbietor
m-arunci înspre tăcere.
Cum să te uit? Cum să nu fug
din calea ta, ființă,
când gând din gând,
din ochi făr' de căință,
răsari ca să mă duci, cântând,
departe, cât mai mult,
peste pămînt și stele,
lăsând în urmă lacrimi și tăcere?