Al doilea poem pe care îl dăruiesc


Din oraș nu mai pot aduce acasă nici măcar o vorbă.
ne jucăm de-a oamenii crezându-ne pe orice stăpâni,
chiar unul pe altul.
și bucuria mea e ca imaginea străzii
în ochii unui copil fără jucării.
senzația unei libertăți zadarnice m-a înlănțuit,
sunt regele străzii căruia, dintre toți curtenii,
nu i-a rămas decât regina,
iar azi am timp să o aștept în suflet.
și apoi – să scârțâie!


ție am să-ți arăt că deasupra blocurilor începe o pânză,
pe care acest mare sat nu a reușit să scrie nimic...
în tot ce fac este mai multă neputință decât reușită
și, ca să nu fiu singur, trebuie să mai fie ceva.
chiar și vremea îmi vine la iubit
doar să se lipească de gât, de ochi și de carne.
o vreme goală și atât de bogată!
în sera asta a semănat cu tine. tu râzi și te întorci la geam.
eu râd și te aduc acasă.