Vorbe încherbate


Cel mai bun făsui slăit, cu prăjeală de ceapă
dată-n bulion și o țâră cimbru,
eu l-am mâncat la cinci ani cu străbunicii mei,
Tătăică și Bătrâna,
la vecinii noștri ai din vale, Ion Popa și Măria lui.
au ieșit și ne-au chemat din drum într-o cămăruță,
sub fânar.
nu știu de un’e veneam noi, de la târg..., de la biserică...,
eram gătiț’, adecă veneam de undeva cu importanță,
ori poate că veneam de la Nistorești, de la rudele Bătrânii,
de acolo o furase, într-o dimineață, pe cal, Tătăică,
și zece ani a rămas dezmoștenit de către Constantin Băzăvan,
rămas din povești în mintea mea ca un fel de zeu orb,
care îl chema pe tata la el, când era copil, să-i pipăie chipul,
să vadă de seamănă cu ai din neamul lor.
Tătăică furase pe una săracă, orfană de tată, mort
la Turtucaia înecat de bulgari, așa se auzise...
așa a vrut el, era frumoasă și harnică,
nici că i-a mai păsat de averile ălor din dial.
amândoi, gătiț’ în dimie, le făceau vizite și mă luau
și pe mine cu ei la „ai de peste Olteț”. străbunicii mele
i se zicea Mitra, o prescurtare de la Dumitra,
acasă fuseseră șapte frați,
îi crescuse singură pe toți Lina, unu murise în răzbel,
în Basarabia, iar pe ailalți i-am cunoscut pe toți: Aurică, Gheorghe,
Polina de la Mateești, Filíp și Ioana. i-am pus pe toți aci,
spre pomeirea literară. pe străbunică-mea a înfiat-o mătușa ei, Oprea.
da’ să revenim la făsuiu’ ăsta slăit...


de cân’ am mâncat atunci, mi-a rămas în cap felu’ ăsta
de demâncare.
o dată cu revoluția s-a cam dus și satu’, au murit după ’90 bătrânii
pe capete, ori nu le-a priit libertatea asta de acu’,
ori nu s-au putut țânea de viteza lumii,
de rânduiala asta de veni peste ei... ceva s-a produs...
ori numa’ întâmplarea făcu să se ducă toț’.
bătrânilor din sat nu le găsesc chipurile tuturor
când mă mai caut prin minte, adică celor morți de peste douăzeci
de ani, dar știu câte ceva despre fiecare. și vocile...
iar numele lor nu le uit niciodată. mai mult, țin minte și acu’
numele vacilor de la casa fiecăruia.
și parcă le văd pe toate cobărând la vale din Ponor,
cu ugerele pline și cu vițăii după ele.
se despărțeau pe rând din cireadă, la fiecare poartă
rămâneau cu părere de rău un copil și o vacă,
(la mine, nu eu deșchideam vacii poarta, ci ea mi-o deșchidea mie cu botul).
de probă, vă spun că pe vaca Lenii lu’ Sâmion o chema Priana,
era albicioasă cu maro deșchis, iar la ochiu’ stâng
avea genele albe, rea de luptă și cu coarnele mari.
p-a lu’ Lăzărică o chema Narcisa, o vacă mare și neagră,
cam spărioasă de la bătaia legată, p-a lu’ Dan al lu’ Cruceru
o chema Ungureana și se-ncura toată z’ua, era vânătă
tot ca Munteana noastră. Lăbeștii aveau două, pe una n-o mai știu
cum o chema, dar pe alaltă – Steluța, p-a Măriei lu’ Gogu
o chema Zambila. și din Luculești, din satu’ de peste părău,
știu vacile oamenilor, pe Roza o țiu bine minte. tulbura
gâldanele și se pișa în ele, nu se puteau deloc să se țână la ea


ai lu’ Fănică. ce-mi mai venea mie atunci să-i dau niște boate
la spinare, da’ am iertat-o repede.
mă mir și eu câte-o dată ce memorie selectivă am,
dacă mă întrebi de unii de pe-aci cum îi cheamă,
dracu’ bălții îi mai știe...
da’ vacile mi-au rămas și nu se mai duc decât o dată cu mine.


tot legat de o vacă am una dintre cele mai mari emoții
ale copilăriei mele. noi am avut pe Ungureana, mama Muntenei.
când eu am plecat la școală, la Sadu, ai de-acas’
au profitat de lipsa mea și au dat-o în târg, nu știu cui,
la Bodești. când am venit în prima vacanță de iarnă,
să mor pe bătătură de jelit, nu alta! mă, ce durere
am avut eu atunci, mi-a făcut Victor su’ vie un om de zăpadă,
da’ tot degeaba. Ungureana era vaca mea a dragă și a blândă,
mergeam noaptea cu ea, cu caru’ și cu Tătăică.
când oboseam la deal,
mă prindeam cu mâinile de coada ei și mă trăgea atât de ușor...
într-o iarnă îl făcuse pe Lunel, ce mult ne împrietenisem!
din cauza frigului de afară îl culcam cu mine în pat
în primele lui trei zile de viață la noi în bătătură.
trecuseră vreo trei patru ani de la vânzare, între timp,
pe 19 august ’82, murise și Tătăică.
într-o zi, bunică-mea mi-a spus
să mergem s-o vedem pe Ungureana noastră.
bă, frate, bă, nici Dumnezeu,
cât e El de înalt, nu-mi putea aduce o bucurie mai mare.
parcă zburam, nu alta.


ajunserăm noi la oamenii aceia din Bodești, cu un cozonac
la straiță, nu cu mâna goală, așa era moda (a se citi obiceiul).
când te duceai cu mâna goală, se spunea că mergi cu mâna-n cur!
țin minte că aveau o curte lungă, un fel de grădină cu pruni.
în capătul ei, Ungureana era la ieslea împletită cu nuiele și rumega coceni.
mă durea gâtu’ de emoție, deși mai uitasem durerea
și, cu lacrimile șiroaie, am strigat cât am putut,
cu toată piedeca din gât: Ungureanăăă!
s-a smucit în funie și a zbierat de două ori.
sau mă recunoscuse după glas,
sau numai după chip. mă, și ce-am mai plâns lipit de gâtu’ ei,
și ce mă mai amirosa ea, și mă lingea pe cap.
îi pupam ochii și aș fi frânt-o în brațe dacă ar fi fost mai mică!
n-au vrut să ne-o vândă îndărăt, n-au vrut niam,
nici bunică-mea nu prea vroia, se prefăcea numai, așa,
de gura mea. veniserăm doar s-o vedem...


acasă la noi, raiu’ meu era când îmi făceau bocâță pe plită.
p-ale mici le mâncam goale, coapte și pe mărgini,
rezemate de brâul sobei, pe toate părțile, pe rând.
p-ale mari le puneam cu lapte fierbinte în strachină
și-o ascultam cum țârâia, până ce se mai răcea dumicatul.
și lingura de lemn avea o dulceață atunci...
apăi luam bocâțele rămase învelite c-un peșchir.
ele erau toată averea mea de copil, le băgam în geac,
chemam cânii cu mine și plecam pe dealuri și prin păduri.
găseam în plopiș mănătărgi, și văcăruși de-ai roșii,


mai sus, în pădure.
sare aveam într-o cutie de pastile. făceam un foc mic
și le prăjeam puțân pe jar, până le mustea laptele pe margine.
liber de toate, prin necunoașterea lor,
mă tot uitam în vale, spre comună, spre munți,
spre releul de la Parâng, la Polovragi, la Chei,
spre dealu’ Matieștilor și spre toate satele.
împrejurul meu se întindea lumea la hodină.
încercam să recunosc locurile și să le închipuiesc aproape.
erau atât de departe, încât nu se mișca nimic...