Neica Pătru


Mult l-am mai iubit pe Tătăică!
vreau din toată inima să exist și eu pe Lumea-laltă,
ca să ne-ntâlnim...
nicăierea nu pleca fără mine, o dată, neavând ce face,
a trebuit să mă ia la ibovnică, la una, peste părău,
cu casa p-o dungă de prăpastie. mi-a spus să-l aștept
și să dejghior nuci cu briceagu’,
că intră „să vadă dacă asta are de pus în pământ”.
eu m-am urcat în nucul din dreptul ferestruicii...
mă ducea mereu la muncă la câmp, iar acolo, acestei ocupații
i se spunea alergătură.
tăinuiam amândoi până când eu cădeam lemn pă lat.
numai cu el vroiam să adorm, uite-așa,
culcușit la pieptul lui, cu nasu’ în păr!


când fusese tânăr și se ținea de hore,
trăgea mereu cu pistolu’ în puterile nopții. bineînțeles,
numai în aer...
din războiul al mic s-a întors cu desagii doldora de arme.
pe unde a fost le-a cam brodit și, după cum a văzut el
că decurg treburile, a venit cu țăvile-n spinare,
că nu strică să-ți ia careva frica.
desurda! tot i-au colectivizat pământu’!
l-au plimbat vreo două zile pe la Drăgășani c-o mașină neagră,legat la ochi tot drumu’ c-o broboadă neagră.
numai el știe
câtă bătaie a mâncat atunci și nici apă n-o fi avut la el...
crezi tu că apucase să treacă pe la Þuțur?


indiferent cât de greu i-o fi fost, s-a târguit necontin în timpu’ ăsta, cică sărea sângele din el ca din cocoș,
dar n-a însămnat alor din comitet până cân’ n-au acceptat ei
s-o lase pe fie-sa cu alde cinci pogoane răsâpite.
avea și-o vorbă: oricucine te-ai ducéa, trebe să ai o rezervă...
când s-a-ntors din călătorie, a intrat pe poartă decusara
cu ochii vineți în cap și le-a spus bucuros:
bă, rămăsărăm cu pământ! las’, că-l luăm noi îndărăt pe tot!
au mai venit ăia și-n coace, prin anii ’60,
și-l întrebau cam în glumă:
– mă, neică Petre, da’ arme, mai ai?
el ridica din umeri dezamăgit de întrebare,
își lăsa colțurile gurii-n jos și le răspundea serios:
– de un’e arme, mă?
– las’ că știm noi...
– știți pe iavu!
nu te puteai pune cu ăștia, aveau declarațâi...
așa că a trebuit să mai și predea.
în război a căzut în lagări, la ruși, după bătălia de la Sevastopol.
a reușit să evadeze și patru săptămâni a mers pitit,
numai pe albii de râuri, numa’ noaptea, orientându-se pe stele.
de mâncat – numai rădăcini și rămurele de copaci.
pe urmă a furat un cal dintr-un obor. le cunoștea rangul și suflarea,
de copil știa să-i încerce, c-avusese cai de-acasă,
iar în Armata Română îl puseseră căprar peste grajduri.
de arme făcuse rost dintr-un depozit rusesc,
dar nu propriu-zis din depozit, ci iote cum,
de la ai de-l păzeau. știa o țârică rusește,
bulendrele de pe el îl avantajau și a făcut pe mutu’,
că tot n-avea nici un act...
așa l-au luat ăia de slugă, pe niște demâncare.
într-o noapte, le-a umflat pușcoacele toate, că de...,
s-a trezât măi devreme, și pe ci ți-e drumu’!
cum a făcut, cum n-a făcut, dar, uite,
s-a întâmplat de la destin că și poza de pe cruce e făcută tot după una c-un pistol în mână.
mie, de la al bătrân, mi-a rămas sigur un spătar roșu,
de lână,și un pumnar de oțel, făcut de gata la o fabrică din București,
între războaie. și azi i se mai vede ștanța. mâna mea în el
este atât de mică, încât pumnarul parc-ar fi rămas din altă lume.
la nevoie, am mai dat și eu cu el, dar numa’ nu grijă,
că trece prin tiugă dacă dai cu inimă, cu vârț.
acum, mai toți de pe la țară, mai ales rudele, mă suspectează
că eu aș avea armele alea. mereu cată cu oichii pe hainele mele
să vadă vreo boldoașă! și mai mereu li se pare că văd,
dar nu-ndrăznește unu’ să îmi spună!
chiar mă pizmuiesc pentru armele acelea vechi,
cică nu se putea să moară și să le lase neica Pătru îngropate...
în context, eu nu-nțeleg un lucru, de ce ar trebui să am eu
armele lui?!


dar persoana mea are și alte reprezentări prin sat,
nu numai aceasta. acu’ vreo doi ani, urcam pe linie
spre casa noastră și o babă mai de din vale de noi
le-a strigat șoptit pe bătătură ălorlalți din casă:
băă, daț’ fuga de vă gătiț’ că veni iar autoru’!


Tătăică avea inimă de om, nu glumă!
odată, după foametea din ’47, jumătate din ceata de haiduci
căzuse prinsă de jendari. printre ei, și cumnatu-său,
Filíp Vâlceanu, fratele al mic al Mitrei. peste Olteț,
la ei acas’,
prăpăd! Tătăică n-a pregetat deloc, s-a dus la popa Daliescu,
i-a explicat prietenește situația și s-au pornit amândoi la raion,
că acolo erau legați haiducii, cu juguri de gât.
al bătrân a plecat de acasă să-l scoată pe Filip și,
nu știu cum,s-a întors cu toți handără după el.
ce-a fost acolo, cum a decurs întâmplarea, cu popa Daliescu
după el, am să spun în altă parte,
că prea se lungește degeaba poemul.
și nici răbdare nu se mai găsește!


numai cinci ani și ceva aveam și îmi făcuse al bătrân toate uneltele
de muncă, în miniatură, pe măsura mea.
ca să putem vorbi!
tot timpu’ mă făcea să cred că aportu’ meu la vreo alergătură
este consistent!
când punea oameni la coasă, îi număra cu voce tare,
cu mine cu tot, iar de coasă îmi zicea că-i mică
doar pentru că n-aș avea îndemânare cu a mare. dar și așa,
cu aia mică, eu aș putea să dau mai fuga, decât dau ei cu ale mari...


multe lucruri am aflat de la el, fel de fel de treburi,
câte și mai câte!
altădată, m-a luat lângă umărul lui, sub o tufă mejdinașă,
a scos o prună din sân (că acolo țânea mai mereu câte ceva
de îmbucat), a desfăcut-o în două cu deștele-ale mari și a zis:
– uite ici cum e cu pruna asta! așa e și lumea.
ăsta-i sâmburele și e ca pământu’ pe care stăm noi.
în el este miezu’ din care dă roadă în sus. apoi urmează
miezu’ prunei care-i mai zemos și mai dulceag.
ăsta se mănâncă...
asta-i lumea propriu-zâsă, asta la care ne uităm și o vedem.
peste miez vine pielița asta vânătă, care e cum e și cerul.
abia dincolo de asta este Dumnezău. dar nu-L poți vedea,
pentru că noi suntem aici, în mijlocu’ miezului! (punea degetu’
al strâmb și-mi arăta exact unde suntem noi.)
și d’ ici, din miezu’ prunei, nu poți vedea nimic din ce este dincolo,
din cauza pieliței ăsteia...
înțălegi ceva?
– ăhă! răspundeam surprins și cam mirat de cât e de ușor
și la-ndemână înțelesul.
de atunci nici nu m-am mai gândit vreo dată să-L văd
pe Dumnezeu.
așa m-a scăpat străbunicul meu de marea dilemă a intelectualului.
și mi-a mai rămas ceva: în Oltenia, nu-i spun Domnule zeu,
ci Domnule zău, ca să fie mai siguri.
parcă și prunele mi-au plăcut mai mult după aia,
dar nu coapte de tot...
o țâră mai verzi. cam cum sunt pe poale, pe la Sfânta Mărie
a mare, când e vremea mai înaintată.


omul ăsta colinda pădurile cu mine și, uneori, când știa numai el,
se prefăcea că fuge. să vadă cum mă comport,
dacă știu să ascult infernul provocat de o mișcare.
apoi căutam vizuini și tot felul de găuri, pe care eu
trebuia să le deosebesc și să le clasific. bașca interpretarea! –
de ce sunt acolo și nu în altă parte.
eu, de la mine, decât gaura de greier știam care este.
se găsea tot timpu’ în iarba a scurtă,
pe lângă câte un mal, cam jucată la intrare,
semn că greierele, de felul lui, se urdina cam mult
pe ușă. în hodina de amiază, îmi plăcea să mă joc la câte o gaură de asta, de greier.
stăteam acolo cu capul în jos și studiam atent reacția la diverse excitații ale mele: dacă iese, dacă nu iese, și, dacă iese,în ce fel iese...
ca să iasă sigur trebuia să bagi un pai și să zgândări locul.
și greierele ieșea una-două, cu antenele tremurând și foarte vioi.
se mirau ai de-i aveam la muncă de consecvența mea
și-l întrebau pe al bătrân:
– mă, neică Petre, ce tot mogoroșește-al dumitale,-al mic acolo șa?
– nu știu io care-i socoteala lui, da’ las’ că-i bine să învețe să cate
la găurele.
apoi râdeau toți. mie mi se cam părea că râdeau de mine,
dar nu aveam ce face. atunci nu știam decât de găurelele de greier,
de șerpi, de raci, de viespi, și tare bine mai era!


altădată, auz’ cómedie, mi-a explicat de unde a venit la noi acel cuvânt bărbătesc de expresie feminină. că la celălalt, echivalentul lui, e mult mai simplă explicația.


se oferise el să-mi spună, auzindu-mă odată înjurând.
știa că eram pornit să aflu cât mai multe lucruri
și m-a abordat.
eu râdeam să mor! mai că mă tăvăleam pe jos de râs.
a așteptat la umbră pân-a trecut starea improprie
și-a-nceput digresiunea c-un aer domol:
– măi, mieluț, hai să-ți spun și taina asta!
țâi minte când ți-am zis cum au făcut romanii cu dacii noștri de pe cia?
– da.
– după ce le-au dat bine la cap, pe ăi de au mai rămas i-au cam luat la armată. zeci de ani făceau serviciu,
care încotro, prin colțurile lumii. până li se pierdeau
și oasele!
romanii ăștia care au rămas pe ci, cu tocmeală ori fără,
le-au învățat pe muierile dace limba lor cea latinească.
și trebuiau să se împreuneze cumva
ca să meargă lumea de pe cia mai departe.
în latinească, la găină, la orătenie, i se spune cu un cuvânt apropiat de cuvântul nostru, dezbătut acu’ – „pulli”.
muierile dace, cum era și rostul,
au învățat întâi cum să cheme
halele pe bătătură, cum se denumesc principalele activități,
că doară ce înveț’, mai dinainte, dintr-o limbă străină? –
lucrurile de bază,
de care te folosești cel mai mult în viața de toate cele.
iar noaptea, când se dezbrăcau romanii, femeile dace,
care erau foarte drăgăstoase, cam râdeau de ei până s-au învățat cu socoteala mică. în comparație cu dacii, ăștia aveau puțele de orășeni...
îi alintau femeile cu „puișor-puișor”, adică, taman,
cu acel cuvânt pe care îl învățaseră de la ei – pulli.


n-avea nici un rost să i se spună mereu, cât o fi neamu’ ăsta, pulli!
până la urmă s-o fi găsit vreunul mai ghiolban de a simplificat
vorbirea și i-a spus așa cum știi și tu. în nici o limbă soră cu a noastră nu se mai spune la fel.
dar aici așa i-a rămas numele!
nu vez’ că și la a muierii i se mai zice „păsărică”,
pentru compensațâie?
dar numele ei de bază a rămas din limba dacă,
tocmai pentru că nu erau prea mari deosebiri.
așa că, ori mitutică, ori mai mare,
la a muierii i se spune la fel...