Moș Berdiță, Costain și lecția despre lubeniță


Moșu’ Berdiță venea dintr-un neam mai boieros. avea casa pe mâna stângă, cum urci la Corșor, primul căsoi mai mare, peste drum de grădina lu’ Sâlică al lu’ Titu, mai precis.
familia lui moș Bardă avea tot timpul ceva straniu.
pe-ai casei nu-i vedeai cu lunile, stăteau cu drobu’ pus la ușe și într-o rână, în pat. nici măcar C.A.P.-ul nu a reușit să-i mobilizeze la viață. în casa lor nu intra oricine ca să-i vadă, nu aveau nimic de comunicat cu mediul, nu-i interesa nimic, societate închisă.
și îmbrăcămintea le era diferită, țoalele lor fiind numai cu flori.
a bătrână era cât butia de prune și trăgea la pipă din geamlâc,
pândind lumea de pe drum. closetul îl aveau la etaj, cu cădere liberă pe lângă zid la vale, spre șușea, semn de mare distincție.
personajele acestea erau de roman, nu de poezie, ca în cazul de față, așa că trec peste ele mai repede, că mă pomenesc pe urmă că dau în literatură. Berdiță era singurul normal dintre ei, a fost cam ultimul care s-a dus dintre stâlpii satului. a murit după '85, așa că
l-am prins destulă vreme. pe ulița satului trecea maiestos, parcă ar fi fost Dumnezău, cân' măi venea El prin satele noastre, în vremurile vechi. pe Berdiță îl domina albul: la cămașe, la barbă, la păr. și foarte cocoșat. fusese prieten bun cu ai din casa mea, amiciția asta s-a continuat și-n urmă, după moartea tătăicului meu, cu deosebirea că acum se găseau unii cu alții doar la un interes.
când auzea că veni Victor să pună căzanu', Berdiță dădea fuga în deal să afle vreo lege mai nouă, să vadă de foc sau să-l ajute pe domn secretari la tăiat cu ferestrăul…
mergea cu o mână la spate, iar în alta purta unele dintre cele mai frumoase ciomege pe care le-am văzut vreodată. mereu am fost ispitit să-i fur măcar unul, dar îmi plăcea prea mult de el și nu m-a lăsat sufletul.


moș Bardă urca la noi, în deal, la un păhar de vorbă. pe acolo, când cineva îți dă de beut, se zice că te cinstește, așa că el venea la prietenii lui ca să fie cinstit. foarte interesant personaj și foarte înțelept, pe cuvânt! era atât de distins și era singurul din sat care avea o colecție de tot felul de veste. și ceas rotund cu lanț de argint! mai încoace, începuse să cam miroase oțârică a pișat, că, de, acu' avea prinprejurul lui nouăzeci de ani și când îl tipea, nu mai avea vreme să se ducă în plimbare. până mai mogoroșea la cioareci, era gata! nu se mai putea țînea, ce vreți acu'?!
ne atrăgea bunică-mea atenția să nu râdem de el,
"că așa-i la bătrânețe, să măi rod ghiventurile". moș Berdiță se sâmța și se rușina de noi când vedea și el că iar s-a picurat. se punea repede pe tamburel și spunea cu ochii în pământ: "mă, nepoate, ne facem copii îndărăt…"


aici nu știu dacă zâcea despre toți sau doar vorbea în plural academic. apoi zgândărea jaru' su' căzan și ridica încet, cu două bețe, lemnele din foc, să le pună cu capu' pe drugul de fier.


în ultimii ani ai comunismului, taică-meu se lua cu milițienii
și cu alte organe de partid și de stat. aproape în fiecare seară
era la distracție cu toate curvele din Sadu, nici una n-a lipsit.
chefuiau la Castrul Roman și la Popasul Lainici, lângă mănăstire.
nu mai venea la Alimpești ca să facă prunele imediat după prima fierbere, atunci când se scufundă patu' și începe frigul să strângă fumul caselor. bunică-mea, văzând că nu mai vine fiu-su acasă, se ducea la berdițăști să-l cheme pe moș, să le facă el. țin minte că era răbdător, econom și zâmbitor pe sub sprâncenele stufoase și
aproape perpendiculare pe pământ. de câte ori îmi amintesc de câte unul ca el, aproape că mă podidesc lacrimile.
Berdiță avea o figură de zeu grecesc cotropit de creștinism.
mereu grijuliu să nu consume multe lemne, le uda oțâră să nu dogorească focul, care trebuia să ardă mai mocnit
pentru că, "oricum, întrețâne vatra".
nici la mâncare nu era de fel pretențios, ba mai zâcea râzând că "nu doar cu pâne se hrănește omu', ci și cu câte o vorbă, dacă are cu cine să se îngăduiască."
la momentul la care fac referire mai jos, aveam vreo treisprezece ani, câteodată îmi spunea "flăcău".
ascultam ocazional poveștile lui de pe front, din prigoane și din alte locuri. am să le scriu odată și am să-l înfățișez pe Berdiță cu mult mai multă inimă. am să spun despre satul acela cu bucuria unui act religios.
în momentul respectiv, despre care am spus că vorbesc, se găsea cu el, la buți, Costain al Costii, de la Bâtcani, nu cred că-l cunoașteți…
țin minte cum Berdiță s-a luat în râs cu chioru' Costii. ăsta, altă figură celebră a locului, avea un ochi lipsă și se lăuda copiilor că-l pierduse pentru țară, în răzbel, la baionetă.
în realitate, nu făcuse războiul tocmai pentru că nu avea un ochi, exact ochiul de pus la cătare, c-avusese și noroc –îndemânarea o avea pe dreapta, iar ochiu' scos era pe-aceeași parte.
acu' purta unul de plastic, mai mic decât gaura și îi cădea uneori în țărână, când se apleca sau de la mers. îl ridica de jos, îl înjura și-l scuipa o dată, apoi îl ștergea cu deștu' al mare și-l potrivea la loc, avertizându-l că, dacă mai cade o dată, dă cu el de pământ!


tot timpul îl așeza sucit, ba în sus, ba în jos, ba într-o parte. când îl întreba careva de ce stă cu ochiul așa, îi răspundea nervos că-l ajută mult să vadă lumea mai bine. se spărgeau de râs copiii când se întâlneau cu el pe la comperativă.
altădată, nu știu cum l-am prins noi, ai mici, pe la târg. l-am pus să ne cumpere niște alviță și, știindu-l extrem de atent cu întrebările copiilor, ne-am prefăcut curioși și i-am cerut să-și scoată ochiul, ca să-l putem și noi studia.
în timp ce ne explica până unde vede el cu ochiul ăsta adus din străinătate, unul dintre noi, mi se pare că Mișchireață, din luncă, a dat fuga de a cumpărat carioci și, în taină, i-a văcsât ocheanu' în toate culorile. Costain n-a băgat de samă, că nici cu stângu' nu vedea prea bine. spunea el că se transferase din vedere la ochiu' special. toată lunea a umblat așa prin târg, c-un ochi în mai multe culori. nici nu i-a spus nimeni, toți îi zâmbeau când se-ntâlneau cu el, credeau că așa îl poartă el acu', din fudulie. unele dintre babe îi zâmbeau admirativ, exclamând pe lângă el: "măi, Costaine, măi…"


omu' ăsta avea și o fată, pe Titi, cam cântată de iele, se hilizea toată zâua și-o-ntrebau toți pe cine mai iubește.
asta era întrebarea ei specifică, de salut. le răspundea tuturor la fel. și ea avea un singur răspuns pentru toți: "fugi moartii de-aci! asta-i treabă de spus țâie?!"
Titi trăiește și azi, trebuie să aibă cam la cincizeci de ani, nu s-a mai măritat, dacă n-a spus nimănui pe cine iubește…
noi, ai mici, știam că pe Ionel al lu' Neamțu',
da' nu ne-am băgat.


Costain venise pe la noi la spart lozbe de cărbuni, s-a urcat în vârful grămezii și când să rostogolească cu ranga lozba a mare din vârf, cânele nostru – hanț!, l-a luat de fund, dacă tot l-a văzut aplecat. nimeni n-a avut timp de reacție, smucea Rex cu râvnă și, nu știu cum, se prinseseră colții cânelui în pantalonii de dimie ai lui Costain, materialul, bun. ăsta, văzând că nu mai pleacă niam cânele din fundul lui, a început să țipe de pe grămada de cărbuni, mai mult de spaimă decât de durere. îi era frică să coboare, nici noi nu puteam dudui cânele care mârâia continuu, dând ocol grămezii.
Costain și-a dat pantalonii jos ca să îi spun eu cum e mușcătura. se văita săracu' și-i spunea bunică-mii: "bine, mă, Mărie, să nu legaț' voi cânele, cân' vin oamenii la muncă?!"
bunică-mea răspundea abia oprindu-și râsul, dar și îngrijorată:"bă, Costaine, n-a mușcat, mă, pe nimenea până acu', nu știu ce avu cu tine, ce i se năzări lui acu'…"
și încheia Costain:"vedețî-vă, mă, de treabă, ăsta-i câne băzăvănesc, io nu văzui cum smucea în curu' meu?
daț' încoa rachiu de-al tare să mă dau la bucă, au ce mă mai ustură! și dă fuga la Victorița lu' Gigel să-i facă injecția potaiei în burtă, că nu trece sara și-l apucă jigodia! nu să-ntrece el cu mine! mă, frate, mă, ce mușcătură! și ce mă zguduia!"
după asta s-a întors la căzan, să tăinuiască la foc cu moșu' Berdiță, care n-auzise tărăboiul că era cam surd.
eu am reușit să prind cânele, l-am legat la gura beciului și am venit în casă. mă tăvăleam în pat de râs, nu-mi puteam scoate din cap fața lui Costain, urcat pe vârful grămezii, basculată cu raba în curte, pe furiș, cărbuni cumpărați pe un grăsune de trei luni, de la șoferii de la mina Seciuri.


mai râdeam și de alegerea lui Costain de a începe să spargă cărbunii, pornind din vârf la vale. după incident, într-adevăr, avea un sens… apoi m-am dus cu mâncare la ei, la perdea. așa se numește acolo o scuteală mai din dos, cu acoperișul într-o apă.
la plecare, din casa de jos, m-a avertizat bunică-mea de iminență:
"bă, să nu te iei de minț' cu ei, să staț' la cioinit și să nu bagi de samă cân' să-mbată boșorogii. băăă, nu-i de râs! să nu să-mbete și să cadă proștii-n foc! dăm în alte daravele! ne procopsâm cu ei aci, auz' tu?! că ajungeț' și la post, și de râsu' lumii cu proștii arși de vii. și tu, și tac-tu! treaba vost'ă…, să vez' cum vă obligă statu' să-i țâneț' pe spate, în cas'. io n-am nevoie, mie mi-ar face un bine să mă ia jăndarii de pe 'cia, să mă ducă în poșcărie să mă hodinesc."


mâncau domol moșnegii, cu străchinile pe genunchi, în gura focului, mestecând zama cu linguri de paltin, afumându-se în ritmul amestecăturii. mă trimeteau după sare și nu puneau gura pe carne fără o ceapă mare, spartă în pumni până-i iese inima.
mâncau și-și urau sănătate, apoi mă punea Berdiță să încerc dacă-i tare țuica. zicea: "mare păcat că nu pui în gură deloc, noi nu ne mai dăm cu sama, ne îmbătarăm o țâră, și ne omoară Măria dacă o luăm lușcă."


îmi amintesc discuția următoare, parcă e aievea și asta.
e adevărat, mai accentuez eu puțin simbolistica în unele locuri, dar nu mult. în mare, a fost cam așa:
- mă, Costaine, la știucă, măi dai, mă, cu râma?
- aoleo…, nenorocire!, răspundea al Costii, cu bărbia împinsă înainte.
- și știuca o mai prinde?
- o prinde, mă, că, dacă nu, bag mâna și o trag de mustăți!
- și se dă cu burta-n sus prin stufăriș?!
- se dă, Berdiță, se dă, că io sunt mai mic ca tine…
- și mai poți tu trage știuca afară?!
- o pot, mă, o pot! știi cum zbârnâie ața?
- bă, Costaine, taie-ți, mă, pe udeală, râma, ca să se-nmulțească și să dai și altora!


s-a mai discutat puțin până s-a clarificat situația, deși nu mai era nevoie. văzându-mă râzând, moș Berdiță mi s-a adresat.
eu n-am avut răspuns, nici interpelare, dacă am văzut că fusese atât de dur cu Costain…
"mă, nepoate, a zis Berdiță, femeia e ca lubenița, toate formele ei sunt niște lubenițe mai mici. pe lumea asta, țâne minte la mine, tot ce stă în aer și cade e rotund. lăcrămile sunt rotunde, roadele-s rotunde, ploaia e rotundă, boașele-s rotunde…
și muierea e ezact ca lubenița, nu alta! geaba zâci că o cunoști la vedere, după culoare ori după altă închipuire, și te arăți priceput în mijlocu' târgului. geaba o strângi între palme și-o asculți cu urechea, geaba o bați s-o auzi cum sună… nu știi dacă-i coaptă, nici dacă-i trecută și zaharisâtă.
nici dacă e la coaje mai subțâre. geaba te uiți la codiță
să vez' dacă-ncepe să se ususce…
mă, până nu-i faci dop cu iataganu', n-ai ce zâce, nici n-ai ce gusta, nici nu-i vezi sămânța!
trebe neapărat să-i dai cu tăișu' pe frumușel în sus,
să-i cauți rotunjimea până iese purpura…"


puțin neglijat și copleșit de atâta învățătură, Costain strâmba din nas, se întorcea somnoros înspre mine și zicea: "nță, nu e chiar așa, cum zâce ăsta…"
Berdiță îmi făcea un semn scurt cu cotul și-i dădea lui Costain un brânci și o avertizare finală: "scoal' ocheane, că vine Moartea de te-ncalecă și te prinde reavăn!…"