agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-03-21 | |
Pastel interior
M-am întors acasă printre niște fulgi risipiți peste mine ca vorbele tale. miraculos de fragil, învingându-mi răceala, care cedase puțin în timpul fierbinte al trupului tău, am fost să-ți cumpăr ciocolată și nu mi-a fost frig, deși așa ți-am spus, ca să îți induc reparatorii atitudini. afară, ciudat, mai erau și alți oameni, purtători grăbiți de culoare... călcau învingători peste marii șerpi albi, întinși peste fostele străzi – bunuri comune ale îmbătrânirii noastre. timpul nu mai aduce nimic, ni s-a predat în această cameră și acum așteaptă să îl judecăm pentru câte a făcut, de când s-a desprins de mituri și până acum, când s-a întâlnit decuseară cu noi… nu vrea nici o regulă, se lasă judecat după cum vom ști noi să îl judecăm… să nu ne grăbim! deși ar fi bine să îl mai ținem puțin pe aici, la o cafea ori la o discuție, ruptă precum pătrățelele de ciocolată sub degetele tale, construite, alene, dintr-un diamant menit să taie sticla ferestrelor cărnii. degetele tale, ca niște șerpișori nevinovați, lăsați să plece spre mine de sub buzele luminilor mute, caută tot ceea ce le-ar fi de ajuns pentru a fi împlinite. iar, de afară, ca dintr-o mare legată de noi, alte lumini, de apă mai dulce, se aruncă în camera noastră. ți-am adus și alte lucruri, toate de mâncat, dar, înainte, aș vrea să te întreb, așa, întâmplător: ce vei face dacă voi considera că tu ești cheia porții care dă înspre lume și pe care eu o voi trânti în seara aceasta? pe drum, m-am gândit că de asta trăim, ca să putem aduce câte ceva acasă și că tu, precum o fântână, îmi aduni izvoarele neștiute de nimeni, și toată oglindirea din văzul tuturor! este atât de ciudat că, atunci când mă privesc în această fântână, deasupra se vede doar cerul și nici o prefăcătorie nu e între mine și el. oglindirea mea nu este. se rușinează soarele puțin de bucuria mea când mă aplec peste tine să mă închizi în grăbitele cercuri. a roșit soarele și s-a ascuns după un nor răzvrătit, până vine seara, și acum poate fugi nevăzut. afară, oamenii se întâlnesc unii cu alții pentru a putea afla că Dumnezeu există. și noi ne-am întâlnit cândva… aici, toate gândurile sunt legate la ochi, fiind duse de noi la tortura din carne, iar tu ai început să strălucești în beznele mele. niciodată nu am înțeles de ce i se acordă aurului atâta valoare… lumina de afară s-a îngropat în lucruri din pricina frigului, iar golul însuși este o podoabă care atârnă din cer. cu tandrețe, furată din oftările cosmosului, m-ai împresurat. robit, am început să iubesc lanțurile. tu ești un râu prea moale, plimbându-te, călătorind, în căutarea bucuriei și luminii, visând un timp sedus și leneș, al unui volum de apă, având o așteptare mai mare... tu mă duci din nou în copilăria mea, unde am mai fost, să mă zbat în ape, înfășurat în veselie, să râd și să alerg. și, cu mult entuziasm, am început să pipăi, după raci, la răgălia magnetică. am uitat de timp, mai precis de pedepsele care i se cuvin. adică, l-am judecat formal, îmbătrânind. simțurile ne îmbătrâniră carnea, iar sufletul rămase tot plângând… tu zici că timpul surd este iresponsabil, eu zic că este numai obligat să facă tot ceea ce face… acum ne leagă el de ceva, iar noi ne zbatem să fim liberi și, iubindu-ne, plângem. asta e iubirea, un plâns de singurătate înspre Dumnezeu, un plâns căruia nu mai vrem să-i recunoaștem realitatea. în această lume a mea, tu stai în pat cu genunchii la gură. te privesc și văd cât ești de hotărâtă să mă trimiți din nou după ceva dulce „și ce-o mai fi pe acolo”… eu îți spun că mă voi duce doar dacă mă lași să te mai prind cu boldul la buzunarul terfelit al sufletului meu. de asta trăim, ca să putem aduce câte ceva acasă. nu cred să-mi fie frig, deși tu te gândești la asta, iar instinctele materne ți-au ieșit prin cearșaf cum ies ierburile, primăvara, din zăpadă, foarte ascuțite. nici nu voi sta prea mult, numai cât ține rândul. promit să mă întorc degrabă în lanțurile mele, pe care, robit, le voi considera o mare și strălucitoare podoabă, după cum fac toți oamenii… în locul lui Dumnezeu, acum, pe pământ, ar fi trebuit să fim noi, noi să fim minunea, ca împlinire sigură a realității. și dovada... degetale tale taie umerii și genunchii mei, ca pe niște ferestre, înecând luminile în sânge, iar eu te mângâi mereu, cum mângâie un muribund, pe dinăuntru, moartea! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate