Un corb pe limba lui funebră
Mă-ndeamnă să privesc spre geam
La noaptea cu a sa tenebră
De cruci cu negru de catran

Și parca valea cea vestită
Cu ape moi, catifelate
De nuci și sălcii e umbrită
De umbre sure, împaiate

Măi, Corbule, de ce mă-mbii
Să mă descalt și să fugim
Spre cerul negru dintre vii
Spre sumbrul drum din țintirim?