Pe un colț de înserare


Oamenii nu mai vor să vadă cerul
ca pe o catedrală de lumină,
acum ei doresc să se întâlnească altundeva…
comuniunea a devenit înghesuială. fericirea, veselie
iar bucuria, distracție.
cerul s-a uscat și foșnește când oamenii își ridică
sau chiar îl ating cu ochii.
se va aprinde odată, într-o dimineață, de la o privire
sau de la un surâs.
în această catedrală, mai largă decât sufletul meu
și mai înaltă decât orice vis omenesc,
sunt multe trupe de teatru,
dându-și unele altora reprezentații,
ele însele spectatoare atunci când nu joacă.
pe toți îi vor sfârși aplauzele.
eu mă uit la ștergare, la icoanele vechi,
repictate acum cu foiță de aur, și la sculptura stranelor.
acolo e înscrisă toată istoria împrejurul căreia cântăm.
la marginile omului,
natura își desfășoară pliurile într-o altă liturghie, prelungire a celei păstrate pentru om,
cu scopul precis de a-l locui.
istoria, animându-i pe toți, este suma zădărniciilor noastre, cele care s-au putut afla...
(dacă tot ne atinge), s-o cunoaștem, dar să ne ferim de ea!
numai conturul pământului și al unora dintre noi
ne face să vedem și noaptea. e adevărat, punctată cu multe și înalte năzuințe de lumină...
în rest, totul e o catedrală de lumină,
chiar și omul, chiar și dobitocul, chiar și piatra.
stranele se rotesc numai atunci când cineva cântă. cu bine, fraților,
cu bine! să nu doriți cumva să plecați de aici!
nici nu ați venit de altundeva și nici afară nu există.