Sală de ședințe sacre? ...sau oare templu să fie?
Săpat în inimă de munte? ...doar Prea-Puternicul să știe.
Prea măreață e lucrarea, omul viu de pe pământ
N-o s-ajungă niciodată în acest lăcaș prea sfânt.

Toți pereții colosali, care nu se mai termină,
Pătrund în bolta uriașă ca-ntr-un hău fără lumină.
În suporții prinși pe ziduri, înfipte stau nenumărate
Făclii, ce luminează sala; pe boltă-apar umbre ciudate.

Pe un fond îndepărtat, se-aud slujbe rituale.
Corul ielelor se tânguie dureros de trist, a jale...
Freamătul străbate sala, focul viu al torțelor
Deschid poarta din spre boltă grăbind dansul umbrelor.

Pe altar, în vas de piatră, mistuite sunt de foc
Mirodenii și tămâia, înmiresmând întregul loc.
Apoi umbrele coboară ca la o chemare, toate...
Lunecând în jos, pe ziduri... nu mai sunt umbre ciudate.

Decebal privind cu ură, Mircea cel Bătrân cu milă,
Ștefan privește-ngândurat, Vlad Þepeș cu dezgust și silă.
Scântei și fulgere aruncă ochii lui Mihai Viteazul,
O lacrimă, lui Ioan Cuza, i-a umezit ușor obrazul.

Cine îndrăznit-a oare, neamul tot să mi-l trezească,
Din somnul eternității, din vecia creștinească?
Mă-ndoiesc să fie ceasul judecății de apoi...
... și de ce doar noi, din vița strămoșească de eroi?

Lunecând pe bolta neagră, luceafăr de mărgăritar,
Apare-n chip de flăcăiandru, oprindu-se lângă altar.
- Eu sunt Mihai... O, voievozi, iertați-mă c-am îndrăznit
Odihna a vă tulbura, dar nu mai pot, sunt prea mâhnit.

În mormânt mă zvârcolesc, nu mai pot sta nepăsător
Când țărișoara noastră plânge și suferă îngrozitor.
Două mii de ani trudit-ați pe rând, cu râvnă și temei,
De zece ani se-neacă totul în apa neagră-a sâmbetei.

O, scumpa dulce Românie, ce numai bine i-am dorit,
A răzbit întotdeauna, acuma... s-a împotmolit.
Au fost martiri ce-au vărsat sânge, și-au dat și viața pentru țară,
Acum sus puși, distrug, vând țara pentru o viață mai ușoară.

Sufletele muribunde se-aud cum strigă ne-ncetat:
„Unde ești tu, Þepeș Doamne!? Unde-i țeapa de-altă dat’?”
Nimic sfânt nu mai există, doar hoție, înșelăciune,
Corupția bântuie țara cu miros de mortăciune...

Nu din jilț se guvernează, Cuza oful cum știa?
Deghizat în târgoveț, țara-ntreagă străbătea.
Știa păsul... și ocaua, dar acuma... ce știți voi?!
Motanii-s paznici la smântână, iar lupii sunt ciobani la oi.

Ajunge! Cunoaștem asta, știm și cine-i blestematul
Care poartă toată vina, vă-ndoiți?! Nu-i nimeni altul
Decât cel ce-a scăpat lesne, pus la zid și împușcat.
Vrem să fie-adus aicea și să fie judecat!

Prieteni, dar eu sunt aici, și-am ascultat tot ce s-a spus.
Nu voi mă judecați pe mine, la judecată cel de sus.
Blestemată este țara ce și-a ucis conducătorul...
Dar, după zece ani se-aude, mai că m-ar vrea-napoi poporul.


La hotar am ținut drogul, armele, spionul, boala,
Iar acuma-i plină țara și domnește, alandala...
Pe vremea mea, toți muncitorii clădeau țara lor și-a mea,
Acuma unde-s? Pe tot globul, clădind aiurea altora.

Mofturi că mor de frig sau foame... cel mai sărac avea o pâine,
Nici unul n-a murit, pe nimeni nu-l speria ziua de mâine....
Nu-i mai auzi că mor de foame, dar vezi copii cum mâncă iarbă.
Lângă vitrina arhiplină vine să moară biata babă.

Demult, cândva, pâinea din mână s-o dea pe-un bun închipuit?
Bunătăți multe-un geam desparte, moare dorind un biscuit.
Au râs de suta mea de lei... Ha! Ha! Atunci avea valoare!
Acum cu suta lor de mii, o lună-abonament la ziare.

Copiii, oglinjoara țării, pionierii, șoimii, oare-n silă
Cântau, slăveau, erau toți veseli și fără griji? Acum mi-e milă.
Văd școli distruse, frig în clase, copii CARE NU AU COPILÃRIT!
Părinți ce-l plâng pe Moș Gerilă, că Moș Crăciun e-un fandosit.

Liniște... în depărtare fond de slujbe rituale...
Ielele în cor se tânguie mai triste, cu mai multă jale...
- Dar spune-ne ce-am putea face, poate găsim o rezolvare,
S-ajutăm țara, chiar nimic nu se mai poate face oare?

Să vă reîncarnați cu toții, nu văd altă soluție.
Cuza, transformă-te în fisc! Vlad Þepeș, în justiție!
Mihai Viteazul, mână forte, va reclădi noua armată,
Iar Decebal agricultor, că plânge glia nelucrată.

Tu, Ștefan, reclădește țara, dar ia aminte, ascultă bine!
Eu reclădeam haotic, cică... nici n-au clădit, dar ce ruine...
Mai bine-arată ce-a rămas din podul ăluia din Damasc...
Fabrici, uzinele, spitale... dar nici femeile nu mai nasc.

Mirceo, Bătrâne, fii tot solie, ia-ți iar toiagul și dă în zid,
Să deschizi calea, dar vezi că Nato nu mai e fostul Baiazid.
Iar tu, Mihai, te re-ncarnezi în ce-ai mai fost și prima oară,
Căci viitorul la trecutu-ți de zece ani o dă în bară...