Într-o pădure seculară, un fugar ce-a evadat,
Încerca să se ascundă, rătăcind îngândurat.
Se avânta-n necunoscut, tot mai adânc, nu fără rost,
Norocul poate-i scoate-n cale o peșteră sau adăpost.

Fusese condamnat la moarte, dar a scăpat ca prin minune
În clipa când era convins că scurta-i viață va apune.
Aici dorea să-și piardă urma, fiind vânat de mercenari,
De ucigași plătiți de mafii și detectivi particulari.

Greu calvarul, grea ursita, însă setea de-a trăi
Îi dă puteri nemărginite ori și cât ar pătimi.
Peșteră? Sau poate grotă? Se zărește-n depărtare...
Nu după mult timp ajunge chiar în față, la intrare.

Trăgându-și sufletul, admiră: grotă, stânci, un deal golaș.
Doamne! Dar din grotă iese un urs negru... uriaș.
Rânjind, pistol de nouă milimetri scoate de la cingătoare,
Gândind: îmi trebuie un tun, să facă față ăsta oare?

Ucigaș de meserie, sânge rece, bun țintaș,
Cu spatele el se retrage, ușor, spre dealul cel golaș.
Ursu-naintând precaut îl studiază cu ochi reci,
Apoi atacă furios, hotărât să-l rupă-n zeci.

Omul trage patru gloanțe, lovindu-l în ochi și-n frunte,
Ursul sare-n două labe... mare-i, Doamne, cât un munte!
Trage iar golindu-și arma drept în pieptul lui păros,
După care se prăvale de pe deal de-a coasta-n jos.

Iute reîncarcă arma, ridicându-se-n picioare,
Din nou golind încărcătorul, tot în urs, dar la-ntâmplare.
Ursul cade pe o parte și rămâne nemișcat.
Din pieptul lui țâșnește sânge, gloanțele l-au sfârtecat.

Apoi, precaut, intră-n grotă studiind interiorul...
- Nemaipomenit! ...se miră... oare cine-i creatorul?
Dumnezeu, mama natură sau strămoși de-odinioară?
Știa ursul de ce se bate, bârlogul ăsta e-o comoară.

Un antreu, compartimente, mici chilii săpate-n stâncă,
Mai încolo, întuneric... probabil e destul de-adâncă.
Rămâne-nmărmurit. Din beznă, vin spre el în fuga mare,
Două mogâldețe negre, apucându-l de picioare.

Își revine greu, se-apleacă, îi mângâie și le vorbește:
- Dar voi de unde-ați răsărit? Apoi pe loc se dumirește.
Ursoaica, mama lor, e moartă și au rămas ai nimănui.
De-acum va avea el grijă de neajutorații pui...

Ziua a trecut, e noapte și în grotă arde focul.
Puteam fi mort, dar sunt în viață, deci nu m-a părăsit norocul.
Așa gândea, cu optimism, dând de mâncare urșilor
Care mâncau nevinovați, carne din trupul mamei lor.

Deasupra focului, mai sus, acolo unde fumul bate,
Orânduise cu migală bucăți ce vor fi afumate.
Cuprins de melancolie, amintiri îl împresoară...
Fusese ajutat să scape, el, un condamnat să moară.

Un bun prieten i-a făcut în grabă un bagaj sumar,
În care-a pus la repezeală tot ce-a crezut că-i necesar:
Un pistol, multe catrușe, un cuțit, funii și sare,
O duzină de brichete, lanternă, baterii, mâncare,

Un binoclu, o secure, cartușe de țigări, o hartă,
Spunându-i la despărțire: - Ne vom mai vedea vreodată?
A dispărut pierzându-și urma prin multe trucuri subtile,
Iar în pădure a mers continuu nenumărate nopți și zile.

Aicea nu mă vor găsi, să caute ei mult și bine...
Apoi vor obosi cu timpul și sigur vor uita de mine.
Iată că furat de gânduri, noaptea mai că se sfârșise.
Cu urșii lângă el adoarme, un somn greu, lipsit de vise.

Și așa, timpul se duse, și se duse mult de-atunci...
Nu-l mai recunoști, e singur, dar câtă trudă, câte munci.
Nici nu pot fi povestite chinurile îndurate
Și prin câte încercări a trecut... nenumărate!

Urșii pe care-i crescuse de-atâta timp l-au părăsit.
I-a căutat cu disperare. Zadarnic, nu i-a mai găsit.
Îi țineau de urât și-atunci când îi veghea cum hibernează.
De când s-au dus, noapte de noapte, ursoaica-n vis îl devorează.

Când erau mici îi confunda, de-aceea el i-a însemnat
Cu lama roșie pe frunte un „L” lui Lena i-a pictat.
Lui Han i-a crestat o ureche, doar vârful la urechea dreaptă.
Han pricepea mai greu, dar Lena îl asculta, era deșteaptă.

Lena știa să-mbrățișeze cu grijă, fără să-l strivească.
Gata! Ajunge! Spunea el... și ea știa să se oprească.
De mirosul greu de sânge i-a ferit cu grijă mare,
Nici măcar n-aveau idee carnea crudă ce gust are.

Hrana o-mpărțeau frățește: zmeură, alune, mure,
Ciuperci, ouă din cuibare, tot ce se găsea-n pădure.
Au supraviețuit cu toții, timpul trecea mult mai ușor.
Acum... nopțile-s nesfârșite... iar amintirile îl dor.

De ce mă chinui? Îmi fac bagajul și mâine-n zori am și plecat.
Am ispășit destul pedeapsa, și cu vârf și îndesat.
Iar când voi ajunga-n lume, jur pe suflețelul meu,
Că voi face numai bine, martor mi-este Dumnezeu.

Și s-a pornit de dimineață, iar drum greu, iar cale lungă...
Zilele treceau ca ceasuri, atât de mult dorea s-ajungă.
Cobora pe firul apei, tot pe-aici urcase-odată,
Altfel apa necesară trebuia-n ceva cărată.

Un foșnet se-aude parcă, crenguțe rupte-ntr-un tufiș.
Se-ndreaptă într-acolo, însă, călcând cu grijă, pe furiș.
Ușor cu mâna-ndepărtează mlădițele verzi și privește,
Apoi, nemișcat rămâne, nici să respire nu-ndrăznește.

Doar la câțiva pași în față, în încâlcitul lăstăriș,
Un urs stând în două labe se înfruptă-n zmeuriș.
Dar când ursu-ntoarce capul, bucuria îl cuprinde,
Ursul nu-i altcineva decât Lena... Doamne sfinte!

Lena! Lena! Hai la mine! Hai, urnește-te odată!
Ursoaica vine bucuroasă și se lasă mângâiată.
V-ați rătăcit? De ce-ați plecat? Han de ce nu e cu tine?
Hai, sus, să te-mbrățișez, întinde labele spre mine!

Lena îl îmbrățișează și îl strânge cu mult dor...
Lena, gata! Hei, ajunge! Nu mai strânge!! Ah, nuuu.... mor...
Ursoaica îl eliberează. El cade... Oh! Se face seară?!
Mă dor oasele din mine și mi-e frig... ce-ai făcut, fiară?

Simt că sânge, carne, oase le-ai amestecat în mine.
De-aș putea măcar o mână să mi-o mișc... să trag în tine...
Ursoaica are ochii umezi, mormăie tristă... și plânge.
El, resemnat, îi spune-n șoaptă: -„Știu că n-ai vrut”. Apoi se stinge.

.........................................................

Cine-i matahala asta, de stă pe mine călare?
- Măi nevastă, ești nebună? Mă omori prin somn? Mă doare!
- Să te doară! Cine-i Lena? Că de-aseară delirezi...
- Lena e-o ursoaică, mamă.... am visat urât... mă crezi?