Șapca lui Þărnea


George Þărnea a fost primul meu susținător literar dintre cei din București. mare lucru pentru un copil din provincie!
de multe ori, în drum spre Iași, ne întâlneam să vorbim,
să-și dea cu părerea despre unele dintre textele mele,
scrise pentru muzică. mai discutam despre turneele în care pleca și despre farmecul lor, despre situația din țară
și alte candori.
de fiecare dată, când plecam de la el, din apartamentul
de pe Aleea Giurgeni, îmi punea, să am la mine,
o sticlă de suc, sanvișuri și niște dulciuri făcute de către una dintre prietenele lui. toate erau pentru drum și „să fiu în vână când voi ajunge în Iași,
în cazul în care m-așteaptă cineva.”
într-o toamnă, cred că urma să trec în anul al treilea,
m-a condus prin Parcul Castanilor, până la stația Ozana.
a început să plouă, și-a scos șapca de pe cap
și mi-a lăsat-o mie.
să mă apere, cât s-o putea, până ajung la tren.
era o șapcă de iepocă, biruitoare, distinsă.
o purtase pe când fusese mai tânăr și mai comunist.
îl mai șicanam uneori cu sensibilitatea asta.
el, oricum, îi considera și pe unii, și pe alții “la fel de căcănari”.
ne întâlneam mereu, inclusiv la Târgu-Jiu.
venea în fiecare an la Festivalul Arghezi, Serile la Brădiceni, Decada Culturii Gorjene,
fiind invitat de către prietenul său de acolo,
Viorel Gârbaciu.
la una dintre întâlnirile astea, mi se pare că în 2000,
am luat și acea șapcă maronie, cu gând să i-o restitui.
mi-a spus râzând să o păstrez, să-mi amintească de el
și că este posibil să-mi și folosească la ceva vreodată.
eu zic că nu credea nici el, dar așa a zis, în glumă,
să găsească un motiv pentru pomană, făcută din comoditate și din simpatie. de atunci, nu știu cum se face, dar,
de câte ori o port,
am mare succes, indiferent de domeniu și de starea vremii.
am ajuns să fiu chiar superstițios. bineînțeles,
o port doar când este vorba de lucruri importante,
nici n-aș rezista altfel la atâta succes și n-ar fi nici drept
față de colegii și de semenii mei.
o țin pe cap când plec spre lucruri importante și atunci când plouă.
niciodată nu mi-a plăcut umbrela. indiferent de vreme,
am preferat să am doar cerul deasupra.
cu șapca lui Þărnea arăt din alte vremuri,
mai îndepărtate chiar decât acelea în care o purta el.


ultima dată, ne-am întâlnit cu trei zile înainte de Paște,
la Teatrul de Comedie, în ziua de Sfântul Gheorghe, nesărbătorită, datorită postului,
la spectacolul lui Mălăele.
peste o săptămână, Þărnică plecase. la înmormântare,
nu am mai luat șapca la mine. l-am găsit în biserica de la Belu, cum nu se poate de negru. îl răpuseseră schimbările de vreme, atât de bruște în țara aceasta!
Þărnea iubise mult. și lumea, și oamenii.
s-a dus singur, fără prieteni. iar de moartea lui au aflat și au venit numai Lucian Avramescu, Ducu Bertzi, Iurie Darie, Nicolae Dragoș, Mugur Isărescu, Dumitru Matală, Marin Stoian,
Vasile Șeicaru, Arhiepiscopul Teodosie și Eugen Uricaru.
în locul lui Ștefan Hrușcă, am văzut o coroană, în locul altora, nu am văzut nimic.