Sunt cântecul fals al liniștii ce mă-nfioară
Când mă declar profet în definirea de odinioară
A numelui meu.

De fapt, sunt spicul de grâu ce așteaptă omul să-l împlinească.
Călit de vânt, scăldat în soare, privit de păsari călătoare
Ce nu se mai întorc.

Absurd. Eu sunt rana ce mă mângaie când omul mă doboară.
Analizând căderea, și timpul, și lumea ce mă înconjoară
Ajung să înțeleg și tolerez.

Dar atunci... sunt furia nebună ce mă face să tac
În calea forței naturale ce-a animat popoare
Să lupte pentru conservare.

Stagnare. Sunt umbra celui din urmă cuvânt întreg rostit de un părinte.
Când mă aflam în pântecele lumii un om a construit în șoapte crunte
Numele meu.

Deci sunt întunericul ce îmi vestește chipul format dintr-un cuvânt.
Un singur gând îmi înăsprește mintea, și anume că va veni curgând
Lumina.

Acum sunt teama ce mă-mpinge să ating lumina.
Învăț să plâng, s-adun o picătură împotriva torțelor
Ce nasc dezordinea.

Iar în final, sunt lacrima neputincioasă ce mă face să râd
Căci demult am uitat al cărui nume plâng, al cărei fapte...
Eu ce sunt?