cum alerg așa de mână cu viața mea
dornică să-mi ispășesc porția de penitență
premergătoare treaptă abruptă uneori în balans
pod tibetan peste prăpastia ce ne ademenește
să-i sărutăm buzele din când în când
mă împiedic alunecând într-o parte prea mult
atârnă minereul în sânge vlăguit în tipare cum curge
al meu trup osândit să-și zidească
în schele de lut chipul de cioburi vitralii în care
mai ard nisipuri mișcătoare în amurg
când printre dune se ascunde însăși Morgana obosită

mai este drum neumblat suspendat sub văzduhuri
unde o mână va închide ușa-n urma mea
și-mi va oferi ediția princeps limitată a existenței mele