Timpul mă poartă afară


Timpul mă poartă afară din el însuși
și văd că gestul omului
e mascaradă a omului.
vreau să determin ceva, fără a fi sclavul
determinării mele. aleg cuvîntul!...


cu poezia renegată de tăcere, pe umeri,
mă dor și rostirea cuvîntului
și neputința de a crede că tăcerea clădește.


iubesc lumea, dar pot să o ucid.
împins de ceea ce văd în propria-mi respirare,
mă uit pe mine însumi
în cîmpiile de mac ale istoriei,


în care, în voaluri, se zbenguie lumea,
ca o fecioară pierdută
din patul palatului regal...